„Osteneala zborului spre cer”, ca încercare de înțelegere a adevăratului Zbor
Moto:
„…dar, cât timp sufletul e sfâșiat de dragoste și de durere pentru lucrurile care se nasc și trec și, robit de obiceiurile acestei vieți și de simțurile trupului, se risipește în imagini deșarte…”
Fericitul Augustin
*
Meditație-contemplare, lirica religioasă a lui Arsenie Augustin va fi cu siguranță un reper important pentru descifrarea unei apropieri pe un alt fel de drum al Golgotei de Adevărul ființei întrupate ca reper central al unei metafizici (nu ne aventurăm aici să apropiem Dogma de Metafizică!) care nu va putea fi niciodată dincolo de bine și de rău:
„N-am știut să-mi lepăd cămașa/ Plină de spini și speranțe rănite/ Și să-i spun vântului/ Proptit în țărâna ușoară din tâmple:/ Stai, tăcutule! Sărută-mi inima!/ În ea sunt creste de bazalt și vise-ngropate,/ Sunt fiare roșii ce iscodesc infinitul./ La capătul nopții e-o lacrimă vie/ Rostogolită din suspine trecute,/ Din respirații abrupte/ Peticite cu mii de oglinzi ascuțite./ În colț de obscur a rămas învierea/ Unui Lazăr scos prematur din mormânt,/Topit între ceasuri pribege.” (p.71)
Sau, final de carte:
„Nu voi ști când s-a făcut seară,/ Când moartea se va prelinge monoton/ Pe tâmplele rănite în vântul acesta/ Venit din canalele nopții./ Voi număra numai tăcerile/ Ascunse-ntre solemne văzduhuri de humă,/ Iar frunzele negre cu respirații profunde/ Izbucnite spre neant/ Le voi așterne pe umerii bufonului ce cântă/ În colțul umed al sării-n răscruce./ Din sunete învecinate cu plânsul adamic/ Cresc iriși și vise pitite în scorburi,/ Se dezgolesc aripi cu colb și rugină/ Scuturându-se-n contur de cuvinte.” (p.72)
Condiția umană (a credinței) va fi definitiv una a nesiguranței (dacă vom apropia cu blândețe speranța și sinceritatea de dogmă), Poezia, demonstrează poetul augustinian, poate fi una dintre fericiri, pomenire, „pomenirea” putând fi și ea, nu-i așa, în alt sens decât mai sus, „umbră a numelui”, nu numai „contur de cuvinte”:
Pomenește-ne pe noi, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta.
Pomenește-ne pe noi, Stăpâne, când vei veni întru Împărăția Ta.
Pomenește-ne pe noi, Unule Sfinte, când vei veni întru Împărăția Ta.
Bref, și „osteneala zborului spre cer” poate fi Poezie!
*
Moto-ul ales din Fericitul Augustin nu este deloc întâmplător. Așa cum probabil nu este întâmplător nici pseudonimul literar ales de Marian Obreja, acum protosinghelul Arsenie Obreja, care și-a dedicat bună parte din viață (este născut la 26 iulie 1979) cercetării operei Fericitului, din care a tradus, despre opera căruia a scris, cercetând-o, dedicându-i și lucrarea de doctorat.
Într-un fel, poezia lui Arsenie Augustin, măcar parțial, neștiind celelalte volume de poezie ale Preacuvioșiei Sale, exprimă o anume sfâșiere, sfâșierea aceea omenească, căreia i-a fost îndatorat și Fericitul în prima parte a vieții, procesul galant și… literar (ba chiar și oarecum feminist) al acestei perioade fiind făcut în romanul „Vita brevis” de Jostein Gaarder. Dar în acel roman este vorba despre dragostea lui Augustin pentru o femeie, cu care are și un copil, pe când sfâșierile poetului român se referă la altceva, „situarea” fiind între îngerul ce murmură-n creștet „cuvinte și-armonii sihăstrești” (p.30) și Vocea cealaltă, interioară, omenească, cea care de obicei se roagă prin formula „Cred Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24)!
Avem de-a face, poate, cu un exordiu la o mistică a unui existențialism aproximativ (poate înrudit cu cel al lui Gabriel Marcel), situat între o Tăcere „absurdă și rece” și Sacrul paradoxal, între Tot și Nimic: „Filigran de lumină în crengi de arțar/ Pare nimicul absurd și stingher/ Când totul se leagănă aspru și dur/ Spre pământul robit de frustrări./ E frig în noaptea bătută de sens voluptos,/ Inima revarsă seve târzii/ Iar cuvântul de piatră/ Curge tăcut săpând înapoia lui crater/ De priviri simulacre./ Nimeni nu dă cerului lacrimi și tunet/ Cum demult făceau sfinții de foc,/ Totul e-ngust, punct corintic de smoală/ Cicatrizat în căderea clepsidrei./ Ah! Las pleoapele-gratii să cadă/ Închid pulsul bătrân mai adânc în artere/ Și îmblânzesc moartea purtând-o/ Pe străzi bântuite de răni nevăzute.” (poemul 49, p.59)
Un poem exemplar, dens, cum sunt mai toate, mustind de substanță, dacă vreți de „siropul” de arțar (arțarul apărând de cîteva ori în poeme), dar, evident, deloc siropos, sirop de tăcere de arțar, Tăcerea, tăcerile, liniștea, Moartea, Clepsidra, Timpul, Visul fiind atât de importante în discurs, încât sintagma „evanghelia tăcerii” (p.46) ar putea fi un alt nume al cărții!
Într-un fel, umbra numelui este… „tăcerea numelui”, retragerea în sine a acestuia, uitarea lui, „adevăratul nume” poate fi o obsesie a poeților, Numele poate este chiar Poezia, Numele este Cuvânt, Logos…
La urma urmelor, Poezia adevărată, precum și cea a lui Arsenie Augustin, ne învață un limbaj nou (pentru unii poate părea așa): acela al iubirii lui Dumnezeu, al cunoașterii prin iubire (a lui Dumnezeu)… Nu este neapărat o limbă străină Iubirea (de cele Sfinte), dar precum prea bine se știe, exercițiul zilnic, și prin rugăciune, și perseverența, au importanța lor, pentru trăirea întru ființă, ființa limbii, oricare ar fi ea, trăirea „bună” a cuvintelor care vor fi, la sfârșit, doar viața noastră! Mai scrie Sfântul (sau/și Fericitul) Augustin în „Despre adevărata religie”: „Căci e ușor pentru oricine să știe că omului i-a fost lăsat, sub dominația omului, să gândească liber.” (p.217)
A gândi liber, adică și a iubi liber, iar a gândi și iubi astfel nu înseamnă, desigur, a fi împotriva regulilor bunului simț spiritual, care îndeamnă să nu faci pur și simplu rău, prin faptă, gând, omisiune ș.a.m.d.
Dovedind astfel că vorbești și trăiești Cuvântul! Cu sufletul, prin har.
Dar această iubire nu este deloc simplă, ușoară, de parcă toți am fi niște peștișori Dory (din filmele de animație cu Nemo), unii în acvarii, alții în mări și oceane, uitând mereu… această iubire sau aducându-ne aminte doar părți, intrând în jocuri de adevăr și minciună de unde nu ne mai amintim regulile Ieșirii, umerii noștri de lut spărgând oglinzi după oglinzi:
„Curmate oglinzi s-adună pe umăr de lut,/ Sar din cremene reci zile tăcute/ Iar cerul cu nimb roșu și zvelt/ Se-nchide cu oblon strâns și-ncordat./ Mint și verbele pale așezate-n coloană/ De căderi tremurânde,/ Nodul din gât răbufnește sub frunzele roase/ De sus moartea se-mbracă în verde/ Imitând muguri sub solstițiul de vară./ M-aș îmbrăca cu numele tandru/ Al unui totem îngropat sub amintiri de copil/ Dar n-am asemănări pure/ Cu bătaia de aripi a lui Icar fremătând./ Ascund indistincte silabe în picuri de ceară,/ Tainice lumini frânte sub chipuri de rugi./ Las focul plângând la-ntretăieride abis/ Și chem Viața degrabă să scrie/ Armonii și fiori din trecut.”
*
Darul lui Iisus Hristos, al lui Dumnezeu, prin Fiul Său și Sfântul Duh, rămâne, în istoria de până acum a omenirii, atât din punct de vedere al rațiunii carteziene, al pariului deloc frivol al lui Pascal, al teoriilor relativității aplicate sau nu minunilor în care vrem să credem ca în Moș Crăciun, cel mai fascinant, ca propunere de îmbunătățire atât a umanității, cât și a individului…
Dar, vorba personajului lui H. Le Tellier din „Anomalia”:
„Există un lucru admirabil, care depășește întotdeauna cunoașterea, inteligența și chiar și geniul, acesta este incapacitatea de a înțelege.”
Arsenie Augustin, Umbra numelui, Ed. Vinea, București, 2020
