După Sfoara de întins rufe (2013), o carte bună, dar despre care au scris, dacă nu greșesc, numai Simona Sora (în Dilema veche, nr. 470, 14-20 februarie 2013), Cosmin Ciotloș (în revista România literară, nr. 9 / 2013) și subsemnatul (în revista Accente, nr. 10), avem acum acest excelent volum intitulat Lucru de mână, un volum cu o structură originală (nu doar prin felul în care sunt gândite cele trei părţi ale cărţii, ci şi prin ideea notelor-poem), cu texte în care câteva existenţe (a autoarei, a mamei, a tatălui, a Maminei, a bunicului) sunt marcate de linii ce se întrepătrund şi se despart sofisticat şi emoţionant, desenând o hartă intimă, a vulnerabilităţilor, o hartă cu o legendă gravă, o legendă care ne ajută să pătrundem în teritoriul poeziei scrise de Alice Popescu. Paradoxal, forţa autoarei vine din fragilitatea sa, pentru că această fragilitate transcende cadrul observaţiei imediate, al stărilor sufleteşti primare. Întotdeauna e o graniţă pe care scriitoarea o trece, incursiunile sale mergând până dincolo de rana vizibilă. Alice Popescu are o voce puternică tocmai prin acest plonjon în apele fragilităţii despre care vorbeam. Se scufundă la mari adâncimi şi rezistă/insistă până simte că a atins, fie şi numai cu vârful degetelor, lucrul cel mai mai dificil de devoalat.
Autor: Alice Popescu
Titlu: Lucru de mână
Număr pagini: 64
Editura: Casa de pariuri literare, București, 2017
ISBN: 978-606-990-017-8
