POST-IT – Cavalerul și moartea

Foarte rar citesc roman polițist, așa că am tot ocolit volumul Cavalerul și moartea, chiar dacă despre Leonardo Sciascia auzisem, de multă vreme, că este un scriitor foarte bun. Într-o zi, poate și fiindcă îmi place Dürer, m-am hotărât să citesc acest microroman apărut în 2014 la Editura ALLFA în traducerea Simonei Negrea și cu o postfață de Smaranda Bratu Elian. Cartea, de doar o sută de pagini, începe ca un roman polițist clasic. Ușor-ușor însă, acțiunea, în loc să ducă spre rezolvarea enigmei, spre un epilog carateristic literaturii polițiste, pare să abandoneze firul detectivistic, să oprească motoarele intrigii (poate spre dezamăgirea iubitorilor de roman polițist clasic), pentru a face loc unei meditații despre viață și moarte, despre bine și rău, despre răul nostru care nici măcar nu mai are nevoie de Diavol, despre puterea vizibilă și cea invizibilă, totul gravitând în jurul celebrei gravuri a lui Dürer, Cavalerul, moartea și diavolul. Te trezești în ceva care amintește de Gogol (nu întâmplător se vorbește la un moment dat în carte despre Suflete moarte). Am terminat romanul și curând l-am reluat, căci mi-am dat seama în ce capcană căzusem, cât de superficial trecusem printr-o bună parte din carte. Un șoc similar am avut vizionând filmul Seraphim Falls. Ceea ce părea a fi un simplu western s-a transformat pe parcurs în ceva filosofic (sau pseudofilosofic, ar spune răutăcioșii). Oare să-l fi citit regizorul David Von Ancken pe Leonardo Sciascia? Tot ce se poate. Prefer însă cartea, chiar dacă nici filmul nu e de lepădat (a nu se înțelege că povestea din film seamănă cu cea din carte).