Începem vacanța cu câteva recomandări de lectură din gama celor așa-zis serioase. Studii de specialitate, eseuri sau colecții de interviuri, toate utile celor care-și doresc să aprofundeze cunoașterea unuia sau altuia dintre domeniile cărora le-au fost destinate. Selecția a fost realizată pe baza calității (din punct de vedere științific al) conținutului și al calității editării textelor în sine.
Ștefan Lemny, Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Editura Polirom, 2017
Pentru români, veacul XVIII n-a fost sub semnul „fericirii”, ca în alte părţi ale continentului. Stăpînirea străină, războaiele, instabilitatea politică şi precaritatea economică au încetinit dezvoltarea societăţii şi au avut repercusiuni asupra vieţii cotidiene. În această carte deschizătoare de drum în istoriografia românească a mentalităţilor, Ştefan Lemny repune în lumină secolul fanariot, schiţînd un tablou viu al societăţii sub cele mai variate aspecte: de la locuinţele celor bogaţi ori săraci pînă la veşminte, de la iubire şi viaţa de familie pînă la moarte, de la climă pînă la sensul pe care îl avea atunci patria.
„Istoria ne-a vorbit pînă acum de bătălii, voievozi, lupte diplomatice, lăsînd în umbră viaţa intimă a oamenilor. Reîntoarcerea la sensibilitatea oamenilor şi la inteligenţa lor ne descifrează însuşi sensul istoriei. Este scopul acestei documentate şi stimulatoare cărţi.” (Alexandru Duţu)
«Masa de prânz, când ea avea un caracter festiv, se desfășura după un adevărat ceremonial, ce n-a scăpat atenției lui Del Chiaro: invitații se întrețineau mai întâi cu gazda într-o odaie alăturată, unde se servea votcă și se aducea apă pentru spălatul mâinilor. „Fiecare se așeza apoi după rang și, după ce preotul moaie o bucată de pâine în mâncarea adusă, ceilalți își fac cruce și, înclinându-se ușor spre gazdă, începe masa.” La sfârșitul secolului, arta gastronomică se dezvoltase considerabil, făcând ca la un festin să-și dea întâlnire „toate mâncărurile din lume”, dar mai ales cele grecești și turcești. Din cauza acestei varietăți și bogății, bucatele nu erau, într-adevăr, cum avea să-și amintească Radu Rosetti, „tocmai ușoare de mistuit”. Grație memoriei sale, avem și imaginea ueni mese din epocă pe care se aflau cataifuri, baclavale, capamale, friptură tocată la frigare, mâncăruri de vânat, „de toate soiurile, de la căprioară până la prepeliță”, precum și preparate pescărești.
În raport cu numărul musafirilor, mâncărurile erau servite de mai mulți slujitori, aleși dintre băieții țiganilor, frumos îmbrăcați. „După masă – aflăm de la același atent observator al moravurilor, Del Chiaro -, toată lumea se întoarce în odaia unde s-a servit votca și acolo își spală din nou mâinile și gura”. În fine, cafeaua și narghileaua încheiau ceremonialul ostenitor al unei asemenea mese.
Cele două produse erau savurate și în alte momente ale zilei. Veacul XVIII îndeosebi a asistat la ascensiunea lor vertiginoasă în rândul habitudinilor curente. Se știe că uzul cafelei avea în Evul Mediu doar un caracter medical, pentru ca, treptat, să se transforme într-o aleasă delectare, nelipsită la și între mese. Am văzut că obiceiul cinstirii oaspeților cu cafea nu lipsea de la Curțile domnești; asemenea în casele boierești, unde este atestat și inventarul necesar preparării, precum „chiua ferecată pentru cafea și chilugul ei” sau „machina pentru cafea”.»
Emilian Mihailov, Arhitectonica moralității, Editura Paralela 45, 2017
„E o plăcere să citeşti o carte filosofică în care este atât de evidentă preocuparea autorului pentru a se face cât mai bine înţeles, iar rezultatele sunt pe măsura acestei preocupări. Sobrietatea scrierii este, în acest caz, expresia unei onestităţi intelectuale lipsite de cusur. Sunt atribute, din păcate mai rar întâlnite, care constituie apanajul acelora care îşi pot permite să renunţe la orice încercări de a-şi impresiona cititorii prin efecte exterioare. şi aceasta deoarece ei pot convinge pe deplin numai şi numai prin substanţa ideilor şi forţa argumentelor.” (Mircea Flonta)
„Cartea lui Emilian Mihailov oferă una dintre rarele lucrări de calitate, rod al unei îndelungate reflecţii, scrise într-o limbă română curată, de un autor român, cu privire la viziunea etică a altui cetăţean al Europei moderne, Immanuel Kant. Europa modernă a fost rezultatul întâlnirii acestor spirite creative diverse. E datoria noastră să le cultivăm şi să le ţinem împreună. Sunt sigur că lectura şi reflecţia liberă asupra acestei cărţi vor reprezenta o contribuţie.” (Valentin Mureşan)
«Kant crede că reflecția filosofică este cea care oferă garanția înțelegerii corecte a principiului moralității printr-o cercetare riguroasă care poate să facă distincțiile necesare între surse ale cunoașterii și să cântărească care este cea mai adecvată determinare a fundamentelor moralității. Intelectul comun are conștiința principiului moralității, pe care și-l reprezintă sub forma cerinței că datoria trebuie să fie valabilă pentru orice persoană, indiferent de rang social sau statut economic. Omul obișnuit înțelege valabilitatea obligației, dar potrivi lui Kant el nu-și reprezintă principiul moralității într-o formă abstractă și elaborată. Conștiința reprezentării principiului datoriri într-o formă specifică cunoașterii morale comune nu constituie o garanție că intelectul comun poate să determine corect principiul datoriei și să conceptualizeze implicațiile ce decurg din înțelegerea corectă. Din faptul că intelectul comun utilizează principiul imperativului categoric, nu decurge siguranța că îl folosește corect de fiecare dată.
Este treaba filosofiei, chiar din rațiuni practice, să aprofundeze înțelegerea principiilor morale și să revizuiască modalitatea în care judecă intelectul comun atunci când se află în dezacord cu rezultatele cercetării filosofice. Omul obișnuit judecă adeseori ce trebuie să facă pe baza regulii de aur „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”. Astfel, el va fi tentat să creadă că regula de aur poate servi drept canon în ghidarea comportamentului. Kant atrage atenția asupra acestei înclinații dialectice: „Să nu creadă că banalul quod tibi non vis fieri ar putea servi aici drept îndreptar sau principiu. Căci el este doar derivat din acel principiu, deși cu diferite limitări; el nu poate fi o lege universală, căci nu conține nici temeiul temeiul datoriilor față de sine, nici pe cel al datoriilor iubirii față de alții” (IV:430). Deși regula de aur poate întemeia datorii negative față de ceilalți, cum ar fi să nu înșeli sau să nu aduci vătămări fizice, ea nu poate servi drept fundament al moralității deoarece cu greu ar putea justifica datorii filantropice. Înclinația dialectică a rațiunii comune o face să creadă uneori că regula de aur poate servi drept canon de judecare. Kant nu susține că regula de aur nu ar putea ghida comportamentul uman, ci doar că această busolă trebuie supravegheaă de un principiu mai general.»
Hendrik Willem van Loon, Istoria omenirii. Ediție actualizată și introducere de Robert Sullivan, Editura Humanitas, 2017
Istoria omenirii. O istorie multimilenară depănată de un mare povestitor. O istorie care poate fi parcursă cu sufletul la gură, într-o săptămână, sau pe îndelete, într-o vacanţă. Iar atunci când închidem cartea rãmânem adânciți în gânduri, pentru că, dincolo de fapte, povestitorul ne pune în față marile întrebări despre lume și om. Ediţia aceasta, adusă la zi, porneşte din zorii timpurilor şi ajunge până la dezvoltarea reţelelor de socializare (Facebook şi Twitter), vorbind despre evenimentele și personalitățile fără de care întreaga istorie a civilizaţiei ar fi fost alta.
«Scena era pregătită pentru apariția unui om cu mână de fier. A sosit în anul 590 și se numea Grigore. Provenea din clasele conducătoare ale Romei antice și fusese „prefect” sau primar al orașului. Apoi devenise călugăr, episcop și în cele din urmă, împotriva voinței lui (căci el dorea să fie misionar și să propovăduiască religia creștină păgânilor din Anglia), fusese târât în bazilica Sfântul Petru și făcut papă. A domnit doar paisprezece ani, însă la moartea lui lumea creștină a Europei de Vest îi recunoscuse oficial pe episcopii Romei, adică pe pași, drept capi ai întregii biserici.
Puterea lor nu se extindea însă și în Răsărit. La Constantinopol împărații au perpetuat vechiul obicei care le recunoștea succesorilor lui Augustus și Tiberiu atât calitatea de conducători ai guvernului, cât și pe cea de mari-preoți ai religiei oficiale. În anul 1453 Imperiul Roman de Răsărit a fost cucerit de turci. Constantinopulul a fost ocupat, iar Constantin Paleologul, ultimul împărat roman, a fost ucis pe treptele bisericii Sfânta Sofia.
Cu câțiva ani înainte, Zoe, fiica lui Tomas, fratele împăratului, se căsătorise cu Ivan III al Rusiei. În felul acesta marii duci ai Moscovei au moștenit tradițiile din Constantinopol. Vulturul bicefal al vechiul Bizanț (amintire a zilelor în care Roma fusese divizată într-o parte răsăriteană și una apuseană) a devenit stema Rusiei moderne. Țarul, care înainte nu fusese decât primul dintre nobilii ruși, și-a atribuit superioritatea și demnitatea unui împărat roman dinaintea căruia toți supușii, de viță nobilă sau din popor, erau doar niște sclavi neînsemnați.
Curtea a fost restructurată după modelul oriental importat de împărații răsăriteni din Asia și Egipt, care (așa se măguleau singuri) se asemănau curții lui Alexandru cel Mare. Această bizară moștenire lăsată în ceasul morții de Imperiul Bizantin unei lumi nebănuitoare a trăit plină de vitalitate alte șase veacuri pe întinsele câmpii ale Rusiei. Ultimul bărbat care a purtat coroana cu vulturul bicefal al Constantinopolului, țarul Nicolae, a fost asasinat mai alaltăieri, ca să zicem așa. Corpul i-a fost aruncat într-un puț. Fiul și fiicele lui au fost omorâți cu toții. Toate drepturile și prerogativele lui străvechi au fost abolite, iar biserica a fost limitată la poziția pe care o avea în Roman înainte de Constantin.
Biserica apuseană a avut însă o traiectorie foarte diferită, după cum vom vedea în capitolul următor, când crezul rival al unui conducător de cămile arab va amenința cu distrugerea întreaga lume creștină.»
Vintilă Mihăilescu (coordonator), De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, Editura Polirom, 2017
De ce este România altfel? se întreba în 2013 Lucian Boia într-un bine-cunoscut eseu care a stîrnit o adevărată gîlceavă a intelectualilor. Astfel s-a născut ideea volumului coordonat de Vintilă Mihăilescu, mai întîi ca replică reflexivă la cartea lui Lucian Boia, dar care să meargă mai departe de polemicile mai mult sau mai puţin efemere. Rezultatul este că, motivaţi de o reticenţă principială şi strategică faţă de fenomenul public al excepţionalismului românesc, antropologi, sociologi, politologi, istorici, universitari şi cercetători încearcă să răspundă la întrebarea „De ce este România astfel?”.
„Oscilăm în continuare între nostalgii după leagănul matern al neamului şi megalomania dorinţei de autodepăşire. Se poate spune că am fost – şi am rămas – societatea confruntării dintre fraţii Grimm şi Darwin: fie cea a aşezării protectoare în mitologizarea originii, fie cea a tentaţiei riscante de a ne găsi locul în mitologizarea evoluţiei; între a fostodată ca niciodată şi va fi odată ca niciodată – dar fără asumarea unui este. În ambele cazuri, Istoria noastră a rămas, la nivel discursiv, Poveste.” (Vintilă Mihăilescu)
«Revenind la RPR, în ce măsură se poate discuta despre naționalism în cadrul așa-numitei „devieri de dreapta” din 1952, când Dej i-a marginalizat pe liderii de partid și în același timp miniștrii Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu? Deloc, în ciuda faptului că unii dintre protagoniști puneau problema în acest fel. Conflictul a fost pur politic și a implicat două facțiuni staliniste flexibile, care încercau să câștige încrederea liderului de la Kremlin. Printre cei care au luat partea celor impropriu denumiți „moscoviți”, comuniști alogeni cu stagii de pregătire la Moscova, s-au numărat și membri de partid români, Teohari Georgescu însuși fiind român; invers, tabăra „nativilor” a beneficiat de susținerea unor membri ai Partidului Muncitoresc Român care nu erau etnici români, unii chiar proeminenți, cum a fost cazul lui Iosif Chișinevschi sau al lui Leonte Răutu (Shafir, 1985:35). Deși admite în treacăt faptul că între cele două facțiuni a avut loc un conflict politic în primul rând, Boia discută insistent despre „românizarea” Partidului Muncitoresc Român după 1952 (Boia, 2012a: 70; 2015: 105-106; 2016: 88-89). Însă această „românizare”, pentru a duce argumentul până la capăt, trebuie înțeleasă tot în cheie politică. În toate partidele comuniste postbelice au existat tensiuni între facțiunile care au trecut pe la școala Cominternului și care aveau tendința să se considere superioare, respectiv facțiunile ce au fost încarcerate și nu au beneficiat de contact direct cu și astfel de încredere în Stalin. Pe cale de consecință, procesul de stalinizare al Europei de Est a fost condus de activiști de partid în care Moscova avea încredere, care fuseseră testați direct, la fața locului, indiferent de naționalitatea acestora. (Brogan, 1990). „Românizarea” despre care discută Boia trebuie înțeleasă ca o contrareacție tacită a grupării fidele lui Gheorghiu-Dej de a-și impune, după moartea lui Stalin mai ales, proprii oameni în partid, de obicei persoane pe care Dej le cunoscuse în închisoarea de la Doftana (și nu numai) și în care avea încredere. Cu toate limitele contrafactualismului, nu avem niciun motiv să credem că, în cazul în care ar fi stat la Moscova în timpul războiului, Dej nu ar fi fost perceput ca un comunist internaționalist devotat și nu s-ar fi înconjurat de „tovarăși” având același parcurs politic (vezi mai pe larg Copilaș, 2012a: 151-180).» (Emanuel Copilaș)
Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco, volumul II, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2017
Apărut la Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, cu sprijinul financiar al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, volumul 2 din seria Confesiunile elitei comuniste. România 1944 – 1965: rivalități, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Șiperco. Volumul îl are ca editor pe Andrei Șiperco și e prefațat de Ștefan Bosomitu.
Cei interesați pot găsi relatări făcute înainte de 1989 de o serie de personaje cum ar fi: Vera Călin, Liuba Chișinevschi, Jean Coler, Miron Constantinescu, Alexandru și Martha Drăghici, Mișu Dulgheru, Mihail Florescu, Beate Fredanov, Elvira (Hova) Gaisinschi, Teohari Georgescu.
«În 1940-1941 s-a ivit ideea să obținem un teatru de limbă română al actorilor evrei, la Barașeum. Atunci a început lupta celulei de la Barașeum, condusă de Maxy ca legătură, și având el pe Davidovici ca legătură superioară.
Noi, comuniștii, consideram că nu puteam face un teatru, ca și când n-ar fi nimic, nici fascism, nici germani. Trebuia să aibă un caracter protestatar, ascuns sau deschis. Arta trebuia să fie o armă de luptă. A început lupta noastră, a actorilor democrați – Alexandru Finți, Willy Ronea, Alexandru Marius, eu, Agnia Bogoslava, Sandu Eliad, Moni Ghelerter, Dinu, Elena și Anicuța Negreanu. A început lupta cu cei ce finanțau teatrul, familia Marcovici, care voia un teatru distractiv, desigur cu elemente de tristețe, de obidiți etc., până când am început să fim un ferment, jucând teatru care avea conținut. Noi am difuzat influența noastră din teatru de proză și asupra revistelor, care au căpătat un conținut optimist, protestatar – „Și s-a dus ca vântul, scuturând pământul”, cântat de Agnia Bogoslava.
Într-un spectacol, Alexandru Finți și cu mine am recitat din „Cântarea cântărilor”. Acest cânt de dragoste, de afirmare a vieții, căpăta un ecou extraordinar. Sala era plină. Venea imens de multă lume românească, nu numai evrei. Am citit din Beethoven – „Testamentul de la Heiligenstadt. A avut un efect uriaș. Era plin de umanism, de rosul omului, de rolul artei etc. Făceam astfel o muncă de îmbărbătare, concentrare și de spirit protestatar.
Într-un timp deosebit de greu, când oamenii erau adunați să fie trimiși în Transnistria, printre care și Ania Bogoslava, ridicată de acasă, am făcut o manifestare în Templul cel Mare, pentru oamenii bigoți, cei mai înapoiați. (Totul făceam discutând cu MAxy).
Eu nu știam idiș, ci germană. Am învățat pe dinafară o poezie a lui Peretz – „Lumea nu este o cârciumă” (Die welt ist kein cîrcemen”). Cenzura a aprobat, dar fără o strofă, cea mai revoluționară (Peretz = Petőfi al evreilor). Am fost sfătuită să mă țin cuminte, fiindcă erau oamenii Centralei [Evreilor din România] sau ai Siguranței.
Nu știu dacă s-a prevăzut, sau atmosfera asta de sete uriașă a oamenilor, erau bătrâni, femei etc. Mi s-a dat voie pe amvon – și de pe amvon am spus întreaga poezie! Într-un templu nu e îngăduit să se bată din palme. Am asistat la un lucru extraordinar, când evrei bigoți, care nu aveau nimic cu partidul, au ridicat pumnii pentru a mulțumi, a exprima ceva. A fost un moment extraordinar. Maxy și Kreindler au asistat acolo. A fost o serie de artiști care -sua produs acolo.» (Beate Fredanov)
