Joi, 24 august, am văzut noul film al lui Radu Jude, Țara moartă, în cadrul premierei de gală de la Cinema Muzeul Țăranului. Documentar experimental, filmul este construit din fotografii (realizate de Costică Acsinte – în anii ’30-’40 la Slobozia – și descoperite & restaurate de Mario-Cezar Popescu), fragmente din jurnalul lui Emil Dorian (citite chiar de regizor) și înregistrări audio (cântece și discursuri de propagandă).
Crimele împotriva evreilor nu pot fi justificate, oricât ar arăta naționaliștii români că și evreii au păcatele lor. Puternic, original, filmul lui Jude e cu adevărat necesar. Cadavrele de pe străzile Iașului, din pădurea Jilava, de la abatorul din București (scriitorul Virgil Gheorghiu consemna în memoriile sale: „În imensa sală a abatorului unde boii sunt agățați cu cârlige pentru a fi spintecați, erau suspendate acum cadavre de oameni goi. Era un spectacol oribil care întrecea în cruzime orice imaginație. Pe unele cadavre era însemnat cuvântul «CUȘER». Erau cadavre de evrei… Sufletul mi-e murdărit. Mi-e rușine de mine însumi. Rușine, pentru că sunt român ca acei criminali din Garda de Fier”), trenurile morții și toate celelalte orori ar trebui să cutremure orice om normal.
Titlul filmului m-a dus cu gândul la titlul unui roman scris de I. Peltz, evreu și el, Țara bună, apărut în 1936. Țara despre care scrisese cu drag Peltz nu mai era bună, ci rece, nepăsătoare, moartă.
