*** După ce Velázquez se afirmă cu portretul lui Góngora, regele Filip al IV-lea, mare iubitor de artă, dar mediocru politician, se hotărește să-i pozeze. Regele e atât de entuziasmat de rezultat, încât îl numește imediat pe Velázquez pintor de cámara, promițându-i că nimeni altcineva nu îi va mai face portretul. Filip al IV-lea avea pe atunci doar optsprezece ani, iar Velázquez, douăzeci și patru. Velázquez va rămâne în slujba Palatului vreme de treizeci și șapte de ani, până la moarte, Palatul devenindu-i și casă, și atelier. Despre Las Meninas Foucault a spus că este o „reprezentare a reprezentării clasice”. Lucrarea pare să nu înfăţişeze ceea ce vede pictorul, ci imaginea surprinsă de cineva din exterior care, aşadar, nu intră în cadrul hotărât de Velázquez. E pentru prima oară când rolurile, într-o splendidă iluzie, se inversează, când privirea nu mai este dinspre pictor către model, ci invers. Atunci cum de îşi face simţită prezenţa ceva ce nu se vede? Velázquez găseşte o soluţie excelentă: într-o oglindă de pe peretele din fundal, se reflectă imaginea a două modele, acestea fiind chiar regele şi regina (e interesant de ştiut că Velázquez nu a pictat niciodată portretul celor doi suverani împreună). Reduplicarea speculară dezleagă enigma. Niciunul dintre personaje nu se uită spre oglindă, imaginea din ea fiindu-i oferită doar celui care privește tabloul. Faptul că nu îi vedem decât indirect pe suverani, dar că personajele tabloului îşi îndreaptă atenţia către ei, ori sunt pe cale să o facă, sugerează distanţa dintre monarhi şi supuşii lor. Privirea nevăzuţilor monarhi subordonează, Velázquez reuşind astfel să exprime puterea acestora într-un mod cu totul original.
*** Pictura realistă a lui Hopper transmite într-un limbaj al simplității, adesea minimalist, un puternic amestec de solitudine și melancolie. Sunt puține lucrurile care animă tablourile americanului, oamenii apar rar, totul e static, încremenit, de parcă lumea ar fi rămas pustie sau aproape pustie. Un aer de stranietate, metafizic, în genul lui Giorgio de Chirico, domină multe dintre lucrările care înfățișează „exterioare”, așa cum sunt Le Bistro (1909), Skyline, Near Washington Square (1925), November, Washington Square (1932-59), Approaching a City (1946), High Noon (1949) ori Four Lane Road (1956). Alteori se simte influența impresioniștilor Manet și Pissarro, a căror experiență e adaptată de Hopper la spațiul american. Cu adevărat excepționale sunt „interioarele”, acele priviri aruncate în intimitatea unor personaje oarecare, mereu triste, parcă ușor epuizate, care fie abia au sosit de undeva, fie sunt în așteptarea cuiva sau a ceva. Poate cel mai valoros tablou din acest ciclu este Hotel Room (1931), pe care am avut norocul să-l pot vedea la Thyssen-Bornemisza. O femeie aproape goală stă pe pat într-o cameră de hotel, ținând în mâini ceva ce pare a fi o scrisoare. Chipul îi este neclar. Lumina bate de undeva din spatele ei, printr-o fereastră ce nu poate fi văzută. Pe un fotoliu e rochia de care știm că abia s-a dezbrăcat, judecând după cum arată patul, după bagajele nedesfăcute așezate pe jos, după pantofii aruncați neglijent lângă o piesă de mobilier pe care se zărește și o pălărie. Oboseala, dezolarea, singurătatea, alienarea și, de ce nu?, plictisul sunt stările pe care această extraordinară lucrare i le transmite privitorului, copleșindu-l.
