Catherine Poulain – Marele marinar
Traducere din limba franceză de Mădălin Roșioru
Biblioteca Polirom
Seria Actual
Un roman de dragoste, o poveste despre supravieţuire în tumultuoasa lume a gheţurilor
Cîştigătoare a numeroase distincţii literare, Catherine Poulain s-a aflat în 2016 printre finaliştii prestigiosului Premiu Goncourt.
Nu-i uşor să fii femeie pe un vas de pescuit: dormi pe punte, în frig şi umezeală, îţi intră sare în rănile din palme, unde te-au ros frînghiile năvoadelor, iar marinarii se uită strîmb la tine, fiindcă aduci ghinion. Măcar cu ei ajungi să te descurci: te adoptă după ce, în port, colindaţi cot la cot prin baruri, spelunci şi moteluri mizere. În viaţa asta aspră şi nesigură de pe un pescador ce pleacă din portul Kodiak, Lili, eroina poveştii din Marele marinar, se trezeşte, nici ea nu ştie cum, îndrăgostită – şi obligată să aleagă între propria libertate şi bărbatul misterios şi impunător care i-a zăpăcit mintea. Romanul, care foloseşte însemnările făcute de Catherine Poulain în perioada cît a lucrat pe un pescador în Alaska, i-a adus autoarei sale, aproape peste noapte, o celebritate neaşteptată şi o recunoaştere deplină.
„Toată acţiunea trece în această carte prin corpuri, prin materie, prin gesturi, prin mişcarea de pe vapor. Prin sudoare, durere, dar şi prin pasiune şi printr-un soi de plăcere. Lili, eroina lui Catherine Poulain, îşi va cîştiga locul într-o lume a bărbaţilor. Marele marinar este un minunat prim roman al unei scriitoare cu un talent impresionant.” (L’Express)
„Dacă vrei s-o citeşti, mîinile ei povestesc cel mai bine. Catherine Poulain le datorează şi binele, şi răul, şi pîinea, dar şi otrava, şi respectul bărbaţilor, dar şi bătaia lor de joc, şi scrisul, şi durerea.” (Libération)
„Tot ce am în minte, toate lucrurile pe care le-am văzut pe lume, trebuie să le spun pe toate… N-are să-mi ajungă restul vieţii cîte vreau să spun.”
(Catherine Poulain)
Catherine Poulain (n. 1960) are o biografie chiar mai senzaţională decît cea a eroinei romanului său de debut: la 18 ani ajunge la concluzia că nu va fi niciodată o intelectuală şi că singura activitate potrivită pentru ea este munca fizică. Va munci, aşadar, din greu şi va străbate lumea nefăcînd decît asta: lucrează într-o fabrică de conserve din Islanda, pe un şantier naval din Statele Unite, ca sezonier în Canada şi, timp de zece ani, pe un pescador în Alaska. Expulzată din SUA fiindcă lucrase fără permis de muncă, se întoarce în Franţa, tot la muncă grea: e ciobăniţă în Haute-Provence, iar toamna merge la cules de struguri în Médoc. Locuieşte într-o rulotă, declarînd, într-un interviu din Libération, după apariţia romanului Marele marinar: „Viaţa înseamnă să fii în mişcare. Să mergi ca pe sîrmă. Cred că am făcut bine ce-am făcut”. Cîştigătoare a numeroase distincţii literare (printre care Premiul pentru roman Ouest-France, Premiul Joseph-Kessel, Premiul Gens de Mer, Premiul Livre & Mer Henri-Queffélec, Premiul Pierre Mac Orlan), Catherine Poulain s-a aflat în 2016 printre finaliştii prestigiosului Premiu Goncourt.
fragment
S‑a lăsat noaptea. Schimbăm barul. Este şi mai întunecos în Ship’s. În a doua încăpere, pătrată şi nemobilată, nişte bărbaţi joacă biliard pe mese jerpelite, sub strălucirea albă a unui vechi neon. O grasă trage de cordonul unui clopot când intrăm. Băieţii izbucnesc în urlete.
— Am sosit la ţanc, spune Wolf, cinste la toată lumea…
Ne facem loc în îmbulzeală. Wolf se trezeşte. Privirea i se aprinde, încleştează maxilarul, dinţii îi strălucesc în penumbră, doi colţi foarte albi.
— The Last Frontier, aici e, şopteşte el.
Chelneriţa toarnă un lichid incolor în două păhărele.
— E din partea casei, spune ea.
Rujul i s‑a întins peste ridurile fine ale buzei de sus, fardul albastru de pe pleoapele ei încreţite curge pe chipul lătăreţ şi alb, cu trăsături lăsate, ostenite.
— Mă cheamă Vickie… Viaţa e dură în Alaska, adaugă ea când Wolf mă prezintă. Cei care‑şi târâie cizmele pe‑aici nu sunt tocmai îngeri. Ai mare grijă de tine… Dacă ai vreo problemă, ştii unde mă găseşti.
Bem trei pahare. Apoi părăsim taverna întunecoasă, chelnerița prietenoasă, băieţii dezlănţuiţi, tablourile cu femei goale de deasupra biliardului, crupele lor rotunde şi mătăsoase ce par că ţâşnesc din zidurile murdare, indiencele bătrâne şi bete, aşezate una după alta la capătul tejghelei, nepăsătoare, un surâs abia schiţat ce le atinge uşor, uneori, tăietura semeaţă a gurii. La Breaker’s mi se cere un act de identitate. Îmi scot permisul de pescuit. Chelneriţa face mutre.
— Trebuie cu fotografie…
Îmi găsesc paşaportul.
— Acum ai dreptul să te îmbeţi… spune Wolf.
— Ştii, dacă am baftă, naufragiem, îi spun lunganului sfrijit într‑o seară, iar voi veţi scăpa cu toţii, în afară de mine. Pentru că mă gândesc la Manosque‑les‑Couteaux zi şi noapte. Nu vreau să‑mi pună pielea pe băţ.
— Nu e nevoie să mori. Rămâi în Alaska, şi gata.
— Mă aşteaptă, acolo.
— Nu te mai întoarce, continuă el. Aş vrea să mai ies o dată la pescuit pe Rebel pentru un sezon de crab pe Marea Bering, în iarna asta, şi încă nu mi‑am strâns echipajul. Dacă arăţi de ce eşti în stare, te iau cu mine.
— M‑ai lua la pescuit de crabi ?
— O să fie foarte dur. Frigul, lipsa de somn, deseori câte douăzeci de ore de muncă pe zi… Şi periculos. Furtunile, cu valuri de douăzeci‑treizeci de metri, ceaţa care induce în eroare până şi radarul, şi‑atunci rişti să intri într‑o stâncă, într‑un bloc de gheaţă sau într‑un alt vapor… Dar cred c‑o să faci faţă. Ba chiar că o să‑ţi placă grozav, cât să accepţi riscul să mori din aşa ceva.
— O, da, şoptesc eu.
Pinii înalţi şi negri se tânguiesc pe‑afară. Ian s‑a dus să se culce la etaj. Eu adorm pe podea, în şuieratul vânturilor care vin dinspre mare. Sunt întotdeauna prima care se trezeşte. Cerul e încă întunecos pe deasupra copacilor. Mă trezesc şi‑mi rulez sacul de dormit. Pregătesc cafeaua şi umplu cu ea un termos roşu. Urc scara interioară în vârful picioarelor, împing uşa camerei nemobilate în care doarme Ian, pe o saltea pusă direct pe podea. Nu‑mi place să‑l trezesc, îi pun termosul la căpătâi. El deschide un ochi negru. Eu mă fac nevăzută.
