Anumite afecțiuni muzicale nu au istoric. Din fericire. Dar asta diferă de la individ la individ. Cristian Antonescu, bunăoară, tulcean prin sorginte şi, peste toate, asumare, nu-şi poate origina (şi nici nu vrea, părerea mea!) preocuparea apăsată pentru blues. Îi place genul şi asta ajunge.
Predestinat muzical pentru blues, Antonescu şi-a putut urma obsesia şi mulţumită profesiei liberale. Avocatura i-a îngăduit şi timp, şi bani să vâneze printr-o anumită Europă – Elveţia, Germania, Austria – ca să-i audă live la locul faptelor pe Beth Hart, Buddy Guy, Steve Winwood, Lisa Ekdahl şi, peste toate, Rolling Stones.
Şi-a spus atunci că bluesul se poate întâmpla şi la Tulcea, un orăşel cunoscut îndeobşte ca (scuzaţi clişeul!) poartă de intrare în paradisul peştilor şi păsărilor. De ce nu ar fi Tulcea şi un portal spre marele univers al bluesului?
Aşa că a înfiinţat Asociaţia Culturală în Exil, organizaţie care de la-nceput şi-a exprimat orientarea elitistă (spune lumea) prin evenimente puţine, dar consistente. Puţin, dar bun. Foarte bun, spune tot lumea. Concerte de muzică clasică, conferinţe ale unor personalităţi fixate definitiv în conştiinţa contemporană, cum ar fi C.T.P. sau Lucian Boia, spectacole de jazz şi blues, de poezie adusă efectiv în stradă şi agora ori de lansări de carte.
Nu era suficient. Acum doi ani, pe la kilometrul 0 al culturii tulcene, Casa Avramide şi-n apropiere, a avut loc prima ediţie a Festivalului „dichis’ n’ Blues”, unul în care bluesul să se simtă ca la el acasă.
În fapt, pustietatea de ape care îngrijeşte vechea Tulce – fluviul, lacurile, Delta şi Marea Neagră, toate într-un judeţ unde fericit ai deja colectate toate formele de relief şi-n care Hercinicii veghează calm şi bătrâneşte la cel mai nou pământ al ţării – conservă, păstrând cu scrupul proporţiile, un bazin al bluesului – aşa cum s-a spus – precum Delta Mississippi.
***
Este a treia ediţie a festivalului. De unde prima, de unde a doua, cum a treia?
Cristian Antonescu: Prima… din întâmplare! A doua, din inerţie. Şi-a treia, pentru că se cuvine. Festival internaţional a devenit în timp. Eu, pe şleau o spun, cred că Tulcea nu se califică pentru aşa ceva. Sau nu se califică neapărat. Tulcea nu e vreo Sighişoară, nu e vreo Timişoară, nu e vreun Braşov, nu e vreun Bucureşti, dar are parte de multe manifestări. De calitate mai mult îndoielnică sau mai puţin îndoielnică. Atunci am crezut că trebuie şi un eveniment de calitate, iar acum e sigur că sunt subiectiv. Dar, în peisajul lucrurilor încetăţenite, dar de slabă condiţie, şi fulgurante, dar de mai bună condiţie, am zis că trebuie unul statornic, de foarte bună condiţie.
A doua e din entuziasmul primeia, care, prima, a fost o încercare… Dacă mă uit acum la filmări, la poze, mi se pare că a fost o ţăcăneală. Dar nouă ni se pare că a fost bine. A doua a fost de şapte ori mai bună decât prima, deşi nu se cuvenea să fie decât de două ori! Pe un „pedigree” acceptat, unanim recunoscut, cel mai cel a fost, evident, Billy Branch. Fără discuţie! Mie la ediţia a doua mi-a plăcut BluesCore cel mai mult, din cauză că a fost şi surprinzător. Sigur, nu mă aşteptam să fie prost la Branch, dar pe Bluescore nu-i ascultasem live. Alţi spun că Leszek Cichoński a fost cel mai bun.
Iar a treia… vorba lui Mircea Toma: Aller guten Dinge sind drei. Trebuia neapărat să fie trei.
Sunt „suspiciuni rezonabile” ca ediţia 2017 să fie mai bună?
Cristian Antonescu: Sunt premise ca a treia să fie şi mai şi: a doua a fost mai spectaculoasă şi a fost o îmtâmplare „dementă” că am putut aduce mari muzicieni. În schimb, a treia e mai aşezată muzical, e mai coerentă. Într-un fel, e mai puţin show şi mai multă calitate. E un crescendo calculat, cred eu, cum trebuie: de la flamboaiant la spectaculos cuminte. O muzică grea şi de foarte mare succes, un spectacol fixat bine în timp şi-n experienţă muzicală. Şi aşa am trecut prin patru trupe. Sunt patru, nu mai sunt şase. De asemenea, festivalul nu mai e eclectic, aşa cum cred eu că a fost anul trecut. Mă rog, a avut o doză… Anul acesta, cursul muzical este mai logic.
Semnale de la publicul tulcean şi de-aiurea pentru această a treia ediţie, despre care zici tu că-i o nouă piatră de hotar?
Cristian Antonescu: Cred aici se califică toată istoria. De la publicul tulcean avem aceleaşi reacţii care, de fapt, durează de la finalul ediţiei trecute. Nimic neaşteptat, totul încurajator. Mai surprinzătoare este reacţia publicului de dincolo de Tulcea: aici e important că, la a doua ediţie, probabil că un sfert de public a fost din afara oraşului, iar acum se anunţă mult mai mult. Or, faptul că un festival de blues la Tulcea aduce două sute de oameni din Bucureşti, Braşov, Făgăraş, Constanţa sau Focşani, este o chestie bună. Şi dă şi măsura calităţii, pentru că oamenii care aleargă după blues ştiu după ce aleargă! Evenimentul acesta nu este o „veseleală”, oamenii bat drum lung ca să asculte muzică mare. Eu ştiu mari cunoscători de muzică, în Bucureşti, care zboară două – trei mii de kilometri să-l asculte pe Laurence Jones în Olanda sau în Marea Britanie. Acum or să bată doar trei sute de kilometri ca să-l asculte aici, la Tulcea. Britanicul nu a fost niciodată în România, e un muzician cerut peste tot. Azi. Cerut, lăudat, gratificat peste tot cu cele mai mari distincţii europene. Un om care e căutat de marile case de discuri din America, iar asta nu-i vorbăraia mea, e uşor de verificat. Ei, omul acesta vine la Tulcea săptămâna aceasta.
După doi ani, se aşteaptă blues la Tulcea?
Cristian Antonescu: Iar sunt subiectiv, dar uită-te că un tip foarte deştept şi foarte urmărit a spus ceva la a doua ediţie. Este vorba despre Iulian Comănescu: Faptul că-ntr-un oraş atât de mic ai atât de mult public cunoscător de ce-ascultă este de bine, e de foarte bine! Asta-i una.
Sigur că se aşteaptă blues, iar eu am şi o socoteală a mea. Şi-o zic, că la a treia poţi spune ce vrei. „Din cauza” celor două ediţii, şi când se va urmări şi a treia, eu ştiu sigur că, la nivel administrativ, poate nu se prea înţelege de ce trebuie să facem noi blues la gurile Dunării şi că poate tradiţiile trebuie întreţinute, că blues-ul nu ne reprezintă…. La câtă poftă de blues s-a văzut şi la cât de bine este evenimentul acesta, la câtă educaţie produce evenimentul acesta, eu n-am nici un dubiu că orice înseamnă „autoritate” la Tulcea, de acum încolo, nu mai poate face abstracţie de gustul publicului pentru acest gen muzical.
Aşadar, evenimentul nu este personalizat, e un „zăgaz”. Vrând, nevrând, o să mai fie blues la Tulcea: că se vrea şi că aduce şi beneficii.
Repet: cu excepţia Raliului Deltei Dunării şi a evenimentului lui Patzaichin, RowmaniaFEST, nu cred că există unul care să fi adus oameni din afara oraşului pentru evenimentul în sine. Cele două manifestări menţionate mai sus se ocupă de alte zone.
Dar încă nu s-a venit la noi din altă parte pentru un eveniment muzical. N-a existat. Acum se strâng oameni la distanţe de sute de kilometri ca să vină împreună şi să asculte muzica preferată, unde?, la noi, la Tulcea! Se duc şi la Sighişoara, e drept, dar asta nu ne interesează. E un câştig.
Este singurul eveniment de natură culturală, muzical, întâmplat la noi, care are presă naţională. Presă de bună factură. Despre nici un eveniment cultural de la Tulcea nu se scrie în presa naţională.
„dichis’ n’ Blues” are, în mod constant, cronici. La superlativ. Nu-i vorbă, ele s-ar putea să fie şi proaste la un moment dat, dar sunt în presa naţională.
Tulcea, în două ediţii, aduce două fenomene muzicale care n-au fost niciodată în ţara noastră: Billy Branch, anul trecut, şi Laurence Jones, anul acesta.
Aici e şi „meritul” cârcotaşilor de serviciu.
Cristian Antonescu: Da. Anul trecut, ideea că Branch vine la Tulcea a fost tratată în cercurile muzicale ca o glumă. Sunt oameni care n-au venit pentru că au crezut, într-adevăr, că-i o glumă. Anul ăsta o să vină pentru Jones. Sunt sigur.
Când crezi că un asemenea eveniment se poate dispensa de banii publici?
Cristian Antonescu: Cred că se poate, dar ar fi de dorit (deşi nu-i o condiţie) să nu lipsească. Eu cred că banii publici sunt ai tuturor contributorilor, iar aceştia nu sunt doar iubitori de manele, de muzică îndoielnică, şi sunt şi iubitori de muzică foarte bună.
Asociaţia Culturală în Exil a organizat la Tulcea concert de muzică de cameră (19 noiembrie, la Casa Avramide, evenimentul „Salut d’amour: Răzvan Popovici, director executiv al Festivalului „SoNoRo”, la violă, alături de doi tineri bursieri „SoNoRo Interferenţe” – Ella Bokor, violoncel, şi Sabin Penea, vioară – n.n.) şi a fost mult public. Biletul a fost 100 de lei! Ceea ce pentru Bucureşti este un preţ mare, iar pentru Tulcea este imens!
O parte din contribuţia acestor oameni, aşa cum sunt reprezentaţi în statisticile fiscale ale localităţii, trebuie să li se întoarcă. Nu e musai să fie bani publici. Trebuie ca administraţia să priceapă că se poate şi vals, nu numai, să zic, Pepe.
***
Este ediţia „terţă”, aşa cum îi place lui Cristian Antonescu s-o numească. Evenimentul de anul acesta costă, în linii mari, vreo 45.000 de euro şi nu ar fi putut să se petreacă fără implicarea bănească a Primăriei Tulcea şi Consiliului Judeţean Tulcea, instituţii publice hotărâtoare, decisive sub acest aspect.
Avocatul şi Asociaţia Culturală în Exil au reuşit ca, de trei ani, să ungă şi să pună-n mers o maşinărie ce fabrică blues în lunca mâloasă a Deltei.
Cu importanţa sa cardinală, istoricul evenimentului condiţionează deja viitorul. În România, bluesul vine spre răsărit. De aia, cum e scris pe-un braţ (de tricou, nu de Dunăre), „Dacă te laşi dus de blues, ajungi la Tulcea!”.
Crediti foto: Adrian Mociulschi
