Poezia doare cu fiecare respirație

„Femeia nu este o imagine diafană zburdând peste câmpii

necosite.

Femeia este muntele mic și ferm care

își duce fiul mort în brațe.” (p. 34)

Are un poem cu versuri fracturate pe două coloane, de nici nu pricepi cum trebuie citite. Dar linia aceea de demarcație între coloane, pe cât de invizibilă, pe atât de prezentă este imposibil de ignorat. Și mi-am adus aminte că aceiași linie e prezentă pe copertă: două felii de pâine, precum doi plămâni scoși buni de studiat la ora de anatomie; un plămân pare perfect funcțional, e viu, deși lipsit de urme de sânge, celălalt pare atins de boală, mucegaiul pâinii devine urmă de nicotină sau orice altă noxă care afectează funcționarea organului. E o bătălie pentru viață aici, căci Moni Stănilă e printre cei care au suferit enorm atunci când s-au închis bisericile, în primele luni de pandemie de coronavirus. Cuminecătura nu-și mai avea rost, ori unde sau când s-a mai pomenit așa ceva? Urma de sfințenie s-a vrut ștearsă cu orice preț, iar linia dintre sănătos și nesănătos a devenit nefirească, pentru că era împotriva oricărui canon. S-au aruncat în aer poduri, s-au pierdut vieți sub asediul spaimei, s-a pus la încercare credința. Despre toate aceste valuri de spaime, derute și dureri (fizice, dar mai ales sufletești) este vorba în Ale noastre dintru ale noastre.

„Am văzut femeia divorțată peste 40, ținând cursuri despre

            frumusețe și viață.

                        Oameni mâncând din gunoi și schilozi la cerșit.

Am văzut tineri dansând pe balustradele podurilor înalte

                        și bătrâne bătând metanii la lumina lumânărilor.

Am văzut parcările pline la mitropolii

                                    și călugări nemâncați de-o săptămână.

Dar, Doamne, n-am văzut încă nici o putere în mine

să schimb toate astea, fiindcă am fost atât de mulțumită

pentru fiecare lucru pe care l-am putut atinge cu mâna

                                                            fără să-mi ceară să fiu mai bună.” (p. 51)

Un volum pe cât de drag, pe atât de plin de înțelepciune; pe cât de personal, de intim, pe atât de încărcat de emoție. Moni Stănilă ni se dăruiește – pentru a câta oară? – și ne arată Calea. Urcușul ei de-a lungul lunilor de agonie n-a fost greu, ci inuman de greu, n-a fost lipsit de îndoieli, ci de-a dreptul sfâșietor, n-a fost un drum al păcii interioare, ci al zguduirii din temelii. Edificiile, regulile și dogma păreau a fi, brusc, de domeniul trecutului, numai că… raza de speranță vine tot dinspre oameni. Cu riscul de a fi impudică, Moni Stănilă se uită la oameni, devine observator, unul din ce în ce mai profund, capătă putere pe măsură ce-i vede pe cei din jurul ei (iar vederea aici e în sens biblic). Alungă nevoia de introspecție, de fapt o alungă, în favoarea observației. E un soi de catharsis aducător de pace. Nu te liniștește neapărat când vezi că ceilalți sunt la fel de înspăimântați, înfrânți de soartă sau supuși de teroare necunoașterii, dar faptul că-i ajuți îți mută gândul. Și asta face Moni Stănilă! Mută gândul! Răsplata? Întoarcerea la sine! Să te iei pe tine în propriile mâini, după un lung ocol (sau abandon), să-ți acorzi iertare, doar ca să-ți vedea pe mai departe de certurile cu Cel de Sus, iată una dintre cele mai frumoase Căi pe care le poți străbate într-o viață de om.

„Am înțeles că am îmbătrânit în ziua în care

nu am mai putut să port maiouri de vară, din care mâinile

să pară la fel de puternice, frumoase. Și am știut

că Te-am dezamăgit când am crezut că sunt mai bună

decât alții. Fără să mă uit sincer la tot ce am făcut

de-am lungul

zilelor. Doar la ce nu am făcut. Ca și când nefacerea

ar fi vreo

vai de sufletul ei de victorie. Ce am făcut

am spovedit

și-am șters

și nu m-am ridicat a doua zi mai puternic. Am folosit

spovedania ca pe un duș în zilele toride, când te speli de

toată transpirația

doar să

transpiri

iar.” (p. 61)

Poemele sunt fără titlu și nedatate, semn că pot face parte dintr-un soi de jurnal ținut în vremuri mai mult decât tulburi. Unele mai lungi, altele foarte scurte, unele par însemnări ale unor gânduri de moment, altele par a fi trecut prin mai multe filtre până să ajungă la forma finală. Nemulțumirile poetei nu țin de starea de fapt, cât de faptul că nu înțelege ce se întâmplă, ori asta duce la profunde și adeseori interminabile dialoguri. Cu Cel de Sus, dar un dialog intermediat, ceea ce nu prea se întâmplă; de fapt, nu intermediat, cât perturbat, pare că acest dialog e mereu întrerupt, fracturat, ca și cum ar fi avut loc în sala de așteptare de la urgențe dintr-un spital oarecare. Locul acela, total impropriu unui dialog normal, devine loc de spovedanie, ori abia aici se vede și se simte sinceritatea. Moni Stănilă îi conferă poeziei un nou statut, ori fie și pentru asta trebuie să-i spunem: să ne mai scrii!

„Trebuie să fac pace între mine și celălalt.

Și așa e cel mai frumos. Ne putem iubi cu încetul.

Însă știu,

pe Tine Te-au dat afară din manualele

corectitudinii politice.

Și-n cazul ăsta nu trag linia cu pixul,

dar vin cu Tine.” (p. 86)

Ale noastre dintru ale noastre de Moni Stănilă