Despre singurătate și alți demoni

Mauro Corona, scriitor, sculptor și alpinist italian, mărturisește că romanul Ca o piatră în râu nu seamănă cu nicio altă carte a sa și că a fost extrem de greu să îl ducă la capăt. Este, desigur, o formă de a spune că filonul autobiografic stă la baza acestei cărți într-o măsură mai mare decât în cazul celor care au precedat-o.

Ca o piatră în râu nu se încadrează, de fapt, în specia literară a romanului. Este o carte inclasabilă, dacă o raportăm la canoanele de gen și specie: confesiune la persoana a treia, poem în proză (poezia aspră, zgrunțuroasă, dar cumva luminoasă a unui spirit singuratic, torturat de nemulțumiri și întrebări), analiza unor alegeri și traume din copilărie și adolescență, manual de supraviețuire, proză de atmosferă, jurnal camuflat etc. Scriitorul nu pare nici pe departe interesat de încadrare, cu atât mai puțin de respectarea unor reguli/norme structurale. Iar conținutul cărții sale poate fi comparat, de pildă, cu apa care colonizează neselectiv toate formele ieșite în calea ei.

Deși vădit autobiografic, romanul (să-i spunem, totuși, astfel) este redactat la persoana a treia, din nevoia unei distanțări de propria imagine, de obiectivare; o „voce din off” reface astfel destinul unui bărbat damnat încă din primii ani de viață. Este, alături de alți doi băieți, fratele cel mare, copii fără copilărie și fără sprijin afectiv, într-o familie disfuncțională dintr-un sat de munte. Cei trei băieți asistă neputincioși la abuzurile și violențele unui tată bețiv, care își cotonogește zilnic nevasta, victime colaterale inițial (nemaisuportând bătăile, femeia își ia copiii, urcă pe o stâncă și are o tentativă de sinucidere în grup), băieții devin ulterior, după fuga de acasă a mamei, saci de box pentru bărbatul aspru și violent:

„Destinul îi năpăstuise cu mâna greoaie a unui tată fără scrupule, violent și necioplit, certăreț și ignorant, bun de nimic și fanfaron. Mama plecase cu ani în urmă, fără zarvă, fără să anunțe, ușor și furișat ca o rândunică toamna. Lăsase în urmă bătăi și dureri, un sat de tăceri și trei copii care urmau să crească iute, să-și întărească brațele, să-și îndoaie spinările, să muncească”. (pag. 19).

Preluați de către bunicii paterni și de o mătușă surdomută, băieții cresc lipsiți de dragostea maternă, tânjind mereu la puținele momente de liniște și la ceva care seamănă vag cu tandrețea paternă. Sunt precum trei sălbăticiuni nevoite să lupte zilnic pentru supraviețuire, astfel încât dezvoltă treptat „o forță monstruoasă de a rezista în fața durerii”, o forță care îi ajută să o uite, parțial, pe mama absentă, a cărei fugă e resimțită ca o trădare, un abandon, un semn al neiubirii. Vor înțelege târziu că femeia acționase în virtutea aceluiași instinct al supraviețuirii: fugise ca să nu fie omorâtă în fața propriilor copii. Mauro Corona insistă asupra momentelor de cumpănă care se succed după plecarea mamei. Imaginea acesteia, urcându-se rapid într-o camionetă roșie, străbate timpul și arde ca fierul roșu în special memoria băiatului cel mare, veșnic furios, veșnic nemulțumit, veșnic revoltat. Pasionat de sculptură în lemn, e silit să meargă adesea cu tatăl cel neguros la vânătoare de vulpi și de jderi. Viața în munte, printre oameni taciturni, e grea, iar foamea – niciodată potolită: „Foamea nu ciugulește, nu stă să analizeze, nu pipăie cu arătătorul gradul de coacere, nici cu limba gustul. Foamea înfige dinții, bea, devorează”.

Copilăria și adolescența nu sunt decât etapele contopite ale unei maturizări forțate. Lipsurile de orice fel, dar mai cu seamă cele de ordin afectiv, aduc frustrare. Furie. Revoltă. Dorința de a răzbi cu orice preț. Dar și însingurare, durere, incapacitatea de a iubi. Se coc încet, dar sigur, demonii lăuntrici, alimentați ulterior de moartea unuia dintre frați, de viața într-un internat, de experiența cazonă. Munca brută în pădure, bețiile crunte. Toate se înfig în carnea lui, în sufletul lui. Fratele cel mare e „piatra din râu”, rezistentă și sensibilă, grunjoasă și mătăsoasă, diformă și armonioasă. Băiatul e făcut deopotrivă din frâne și exaltări. În internatul-închisoare, descoperă bucuria cititului și a scrisului, supape care îl vor ajuta să evadeze din cotidian și să-și exorcizeze demonii:

„Când scria, se simțea bine, nu se gândea la piedicile din viață, la eschivările dureroase, la renunțările asumate pentru a nu-i răni pe alții” (pag. 79).

În paralel cu destinul băiatului, scriitorul inserează reflecții personale despre viață și moarte, despre traume și alegeri (ne)inspirate, despre interdicții și pedepse, turnându-le într-o formă artistică aparte, poematică, fluidă. Descrie, în aceeași manieră, viața grea a muntenilor, „învățăturile” bătrânelor bigote, surparea unui munte și năvălirea apei în vale, peste sate, o „amprentă malignă” care lasă în urmă „un peisaj argilos, cu oase descărnate, coline dezosate, păduri dispărute și cadavre” (pag. 73). Ca și munții, băiatul cel mare se ridică din propria cenușă, devine bărbat, câștigă avere și faimă cu sculpturile sale, se însoară și are copii. Iluzia vieții perfecte. Folosindu-se de tehnica retrospecției, scriitorul așază în fața personajului o oglindă din trecut, nepermițându-i să-și piardă luciditatea și (auto)ironia. La șaizeci de ani, bărbatul trăiește un ultim moment de cotitură, o revelație care precedă actul retragerii, al recluziunii: nu e decât descendentul unei familii de bețivi din tată-n fiu, iar lucrările sale artistice au o valoare incertă, efemeră. Obosise. Furia și revolta îl obosiseră. Viața, cu toate încercările ei. Vanitatea, pârghie a reușitei, se întoarce asupra lui cu forța teribilă a unui bumerang. Liniștea îi vine din „baraca simplă și primitoare” construită odinioară de tatăl lui pe o platformă, în pădure. Amintirea unei nopți cu lună, când tatăl a plâns, așezat pe un buștean, e la fel de puternică precum plecarea de acasă a mamei. E o noapte specială, în care s-ar fi putut produce apropierea tată-fiu:

„Fiul a rămas acolo, pe buștean, să se gândească și să întrebe luna de ce tatăl lui plângea în liniștea acelei nopți de martie” (pag. 114).

Cabana e refăcută, zidul e dărâmat, descoperind „trei mumii de femei goale, cu chipuri înspăimântătoare”, ucise probabil cu un secol și jumătate în urmă, de către alți bărbați violenți. Retras acolo, personajul le scrie hipnotic povestea, eliberându-le spiritul. Scrisul și sculptura în lemn îl eliberează pe el însuși de toate amintirile, de toate spaimele și furiile. Retragerea și adâncirea în recluziune, cu prețul de a fi crezut țicnit de către toți ceilalți, familie, prieteni și cunoștințe. Își dorește uitarea, iar „singura metodă pentru obținerea uitării consta în distrugerea memoriei!”. Trăiește, la bătrânețe, iubirea pentru o femeie, o relație fără întrebări, doi oameni obosiți și resemnați. Ultimele cincizeci de pagini ale cărții reprezintă o radiografiere atentă, ușor sarcastică, dar și tandră, a desprinderii de o societate bolnavă, agonică, și deopotrivă a pregătirii pentru extincție. Arzându-și sculpturile, băiatul de odinioară, contopit cu bătrânul din prezent, se retrage definitiv într-o dolină din Leagănul morților.

Căci, la urma urmei, ce fusese viața lui, în ce îl transformase, în ce ne transformăm toți, mai mult sau mai puțin, de-a lungul anilor? Anii trăiți

„îl pilesc, îl răzuiesc, îl șlefuiesc pe om așa cum râul șlefuiește o piatră (…) O piatră de râu, tocită, striată, ușor diformă, care nu mai putea să rănească tăind, ci doar prin propria greutate” (pag. 150).

Un cântec al pietrei în râu este, iată, viața omului. Cu lumina și cu umbrele. Cu sălbăticia splendidă a muntelui și a poveștilor sale brutale.

O piatră în râu de Mauro Corona