Pledoarie pentru poveste – „Fetele pădurii” de Cristina Struțeanu

Sunt câțiva scriitori – de fapt, în minte îmi vin doar nume de scriitoare – care s-au apucat de scris serios la vârsta senectuții. Unii dintre ei au debutat după 65 de ani, alții mai devreme, dar au revenit la scris după ce valurile vieții au început să fie mai puțin agitate. Ada D’Albon, Ana Pop Sârbu, Viorica Răduță (deși ea e un caz particular, a început să scrie în jurul vârstei de 50 de ani) sunt doar câteva nume de scriitoare care scriu foarte bine și o fac în cel mai constant mod cu putință. Lor li se alătură Cristina Struțeanu; spre deosebire de toate celelalte, ea a debutat cu literatură pentru copii și nu scrie poezie deloc. O maestră a reportajului – talent cultivat intens de-a lungul anilor, datorită meseriei pe care a avut-o și pe care a iubit-o cu patimă – Cristina Struțeanu reușește să-și creeze un stil propriu, greu de așezat în tiparele clasice ale stilurilor general recunoscute. Romanele ei au un quelque chose care te ține captiv în miezul poveștii și e foarte greu de explicat ce anume te face să reții scriitura și să vrei să revii la ea. Să fie personajele, să fie miezul autobiografic, să fie talentul de a descrie peisaje sublime fără pic de efort (fraza curge, timpul nu mai contează, iar oamenii vin și pleacă din poveste precum le e rostul)? Cred că puțin din toate!

– Păi, ce să zic, că mie-mi zice Lăcustaru? A lui Lăcustaru. Și nu soțul, nici socrul, ci tatăl tatălui a fost încălțat cu numele ăsta, fiindcă la joc, la sârbe, sărea-n sus ca o lăcustă. Mai ceva ca toți. Și aici, în sat la dumneata, era unul Spulberică de făcea roată-n jur la hore. Întâi, ce mai forță aveau în mațe, în sânge, ce energie. Și ce bucurie d-a se întâlni… D-al doile, că încă se juca sârba, se-ntâlneau duminicile toți, pe bătătura bisericii. Acu vin cu mercedesuri, – mergedes, le zic copiii – și dau roată în amurg să se vadă toți cu toți. La noi ar fi mai greuț, cu dealurile, da-n Maramureș aud c-așa fac și-și fac căși cu lift pă afară. Gaia a luat căsuțele bătrânești din grinzi, de făcuse un japonez un album cu cel mai frumos loc din lume. O fi murit japonezul ăla? C-ar crăpa acu!

– Dar fiii dumitale, devin interesată și eu – că mi-am revenit de pe drum – s-au întors cu parale, a meritat să plece?

– Ah, măi doamnă, când a plecat ăl mare, Radu, și nu după parale a plecat, ci c-avea inima friptă, că ta-su nu l-a lăsat să ia de nevastă pe cine-a vrut, iar mie nu mi-a trecut nici acum. Înțelegi, măi doamnă? Și-acum mă țin vinovată c-am tăcut, că nu i-am luat partea, dar m-am măritat și io la 16 ani, cu om de 30, și nu-i ieșeam din voie, ce prostie. Mă trec lacrimile des, mai ales că, mai târziu, fătuca aia, Cipriana, a fugit în pădure și s-a ales praful și de viețișoara ei…” (p. 57)

Fetele pădurii e atipic, chiar și pentru cei care sunt fidelii Cristinei Struțeanu. Un roman care pare neîncheiat, dar despre care nu poți spune nicicum că ar fi putut fi scris altfel! Nu-i lipsește nimic, poate cel mult răgazul de a te așeza în poveste. Cristina Struțeanu scrie aici după cum îi este firea, năvalnic, torentul de detalii, amănunte și tușe fac casă bună cu profunzimea ideilor. Un roman fără pretenții, născut dintr-o dorință acută de dialog, scris pe când pandemia de coronavirus ne dăduse complet viețile peste cap. Un roman care face elogiul poveștii: pandemia ne-a făcut să ne dăm seama cât de valoroasă este povestea și cât de rari sunt adevărații povestași. Izolați la domiciliu, oamenilor nu le rămâne altceva de făcut decât să se întoarcă la ei înșiși, iar întoarcerea nu este posibilă decât cu un mic ocol: îți vezi biblioteca cu alți ochi, surprinzi detalii care schimbă total perspectiva asupra unor evenimente, te cauți mai bine prin cotloanele sufletului etc. Cristina Struțeanu amestecă, conform bunului ei obicei, planurile narațiunii, cel personal cu cel ficțional, iar din acest melanj se naște o lume cu adevărat nouă. O lume populată de iele, cu alte cuvinte de fetele pădurii. Duhuri cu sau fără trupuri, fetele Cristinei Struțeanu aparțin aceluiași loc: Șirnea, satul care riscă să dispară sub avalanșa de noi construcții (hidoase și care n-au nimic în comun cu locul și oamenii lui). Cipriana, Lucica lu’ Lăcustaru și toate celelalte fete vin să stea de vorbă cu naratoarea, dintr-o nevoie nestăvilită de a face neuitată istoria locului. O nevoie din ce în ce mai des ignorată, mi-am dat seama de acest lucru odată ce oamenii au fost nevoiți să se izoleze (e de detaliat aici, dar o să o fac cu altă ocazie). Cert e că ei, povestitoarei, îi este bine cu ele, cu toate aceste fete; chiar dacă câteodată i se face frică, alteori o apucă spaima de-a dreptul, în final toate fetele se dovedesc a fi pașnice și, nu în ultimul rând, fascinante. Poveștile lor înnodate împreună într-un lung șir de istorii ale locului dau notă de vechimea așezării. Întâmplări pierdute în negura timpului, case care au dispărut de multă vreme, oameni care au plecat fie dincolo, fie în alte zări. E o nevoie continuă de conectare cu trecutul, dar nu așa, la întâmplare, ci numai după o cunoaștere profundă a oamenilor și întâmplărilor.

„Tanti Frosa, mătușa… bunicii, zicea că, pe confecții, nasturii sunt puși ca să știi unde le e locul și să-i coși. Să-ți arate. Că musai trebuie întăriți. Funcționa în saga familiei. Așa-mi păreau acum pe cer… și soarele, și luna, niște năsturași! Unul de zi, unul de noapte. Bolta era opacă, dar probabil nu strat gros, dens, că se întrezăreau bieții luminători, dar pricăjiți, pârliți. Și-ți venea să iei mătura, târnul de nuiele sau lopata de zăpadă și să dai roată în jur prin norii ăia, să le faci un pic de loc năsturașilor cerești. Să le întărești ființa. Că zăbranic urâcios îi mai acoperea…” (p. 79)

Dincolo de reverența în fața celor care au fost, găsim și o profunzime a ideilor, născută din adoptarea unui sistem de valori imbatabil. Coperta, privită de la distanță, pare a fi pictură naivă în aparență, în esență o să găsiți pantofiorul rătăcit printr-una din poveștile cărții. Luca Florian, nepotul scriitoarei, intră într-un dialog mijloc de bunică cu fetele pădurii, semn că ea și-a luat în serios rolul de călăuză. Pe copertele interioare ale cărții găsiți fotografiile lui Mircea Struțeanu, mezinul scriitoarei, cel care știe pădurea la fel de bine ca și ea și o prinde în cadre fotografice unice. Toate acestea denotă lipsa superficialității, chiar dacă romanul s-a lăsat scris dintr-o toană, cartea n-a apărut decât după o îndelungată chibzuință, căci fragmente din carte au apărut în Tribuna, revista clujeană.

Fetele pădurii se lasă citită foarte repede, dar nu e genul de carte care să facă loc celei care urmează. E cartea care cere distanță (distanțare, că tot e la modă de aproape doi ani încoace), care cere delimitare de celelalte lecturi. Chiar dacă o asociem mental cu alte cărți și o așezăm pe un raft special, lângă alte pledoarii pentru poveste și personaj, ea va rămâne pe un loc al ei, distinct. Nu în ultimul rând, Fetele pădurii este o pledoarie pentru limba română, o limbă foarte muzicală, dacă îi stăpânești tainele și dacă-ți place să te joci cu vorbele, dar în sensul bun al cuvântului. O limbă pe care o regăsesc din ce în ce mai rar între copertele cărților.

Fetele pădurii de Cristina Struțeanu