Un experiment literar? Un roman banksyan despre claritatea (și splendoarea ca oroare a) nebuniei noastre

„Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.” Avva Antonie

Poate în maniera în care a gândit o Carolyn Carlson spectacolele sale, Liviu G. Stan propune un roman-dans(ant), un dans cu inteligența creatoare/receptoare, dar și cu nebunia fiecăruia dintre noi. Și afirm aceasta nu numai pentru că avem un personaj poate inspirat de Carolyn Carlson sau pentru că se demonstrează „artistic” că toți putem avea măcar o nebunie, ca să nu spunem despre cele patru personaje principale, ale căror nume subintitulează cele patru părți ale romanului, titlurile ducând cu gândul (și prin substanța morală, nu moralizatoare) la un cineast drag mie, Éric Rohmer, care a avut „poveștile” sale filmice cu/de „iarnă”, „primăvară”, „vară”, „toamnă”…

Dar ritmul „cinematografico-literar” al lui Liviu G.Stan este unul „îndrăcit” (nu… posedat!), deși se începe cu „Iarna” unui „prădător” aflat la 71 de ani, doctorul Antonie Varitz:

„Pentru el, povestea vieții deja s-a încheiat. Marele punct e aici. Acum prezentările nu mai au de ce să fie scurte, bătrânețea și-a câștigat dreptul la mai multe cuvinte, la un amalgam infinit de cuvinte. Când strânge mâna unui necunoscut ori ține ușa unei doamne, s-ar putea recomanda astfel, căci nu mai vede rostul etichetelor, al tactului, al perucii baroce:

– Oamenii sunt arme fragile: conduc mari mecanisme ale distrugerii, dar pot fi înfrânți de o rudă. Am învățat de timpuriu lecția asta. Și drept răsplată, viața mi-a trasat culoarul de fugă, locul de vânătoare: mai mult decât dragostea senzuală mi-a plăcut puterea. Poate că de aceea am ales să devin doctor, o meserie aflată la jumătatea drumului dintre poezie și sadism. Acolo m-am împlântat eu, un exponat șpăgar și pervers. Nu mi-e rușine, fiecare dintre noi se naște cu o bubă neagră pe inimă, cu o ticăloșie hărăzită. Ticăloșia mea a fost masa de operație. După măsurătorile iubirii, probabil că merit să fiu numit malefic. Am multe regrete, dar nu mi-a fost niciodată rușine.” (pp.9-10)

Totuși, în alte aproximativ 50 de pagini, „amalgamul”… finit de cuvinte ne oferă viața și personajul: „îndrăcirea” constând și în nervozitatea și spiritul alert ale construcției „poveștii”, de la copilărie până către clipele unei „hemoragii de voință”, de la Davosul Alpilor elvețieni, unde fusese invitat la Forumul Economic Mondial până la decorul sordid unde își va găsi sfârșitul, conform… proorocilor, mai exact conform celor scrise și citate din Sfântul Efrem Sirul, Imnul III: p.245, „Căci s-a rânduit post și Nabot a fost ucis cu pietre. Cel rău s-a bucurat de postul lor. O, postitorii aceștia! În loc de pâine au mâncat carne de om și în postul lor au lins sânge. Pentru că au mâncat carne de om, au ajuns hrană câinilor.“

Ei, bine, Antonie nu a fost chiar un Hannibal Lecter, dar de el au depins multe vieți, pe care unii și le-au pierdut pentru că nu au cotizat… la timpul potrivit!

Revenind la felul în care scriitorul se joacă cu mintea cititorului, personajul principal din partea a III-a, „Vara”, Sebastian Adocian (amintind destul de mult de Andrei Viman din „Casele vor uita”), este el și nu este… el:

„Între timp, și el ar fi putut fi un subiect interesant în carnețelul unui detectiv particular. Cum să-i divulge că, de fapt, afișase în toți anii de căsnicie un travesti pe placul ei, doar un steag alb de pace și că în personalitatea lui diluată viețuia, într-un ou de șarpe, un al doilea Sebastian Adocian, cel autentic, pe care abia acum doi ani găsise îndrăzneala să-l elibereze în lume? Nu, Carina, eu n-am fost niciodată un spirit domestic și adaptat capriciilor tale. Eu sunt un apocaliptic, o lipitoare monstruoasă, un pesimist grețos. Și să-ți mai spun ceva, am un apartament închiriat în care fac lucruri care te-ar revolta.” Carina ar fi soția lui „veche” de opt ani, lucrurile revoltătoare vă vor surprinde non-conformist. Dar lovitura de teatru (sau de roman-spectacol de dans cu spiritele… salamandrelor – care nu sunt de găsit la propriu în carte, abia se ițește capul unui gușter undeva!) este dată spre sfârșitul părții a treia, când, aproape brusc, apare un scenarist, dar nu… de film, Francisc Sava pe numele lui, care se „îndrepta grăbit și blestemând spre ieșirea de pe șantier, înapoi pe drumul înconjurat de ruine pe care venise personajul Sebastian Adocian, interpretat de un bărbat despre care nu știa decât că-l chema Adrian. Brațul regizorului apăru amical pe după umărul scenaristului, încercând să țină pasul.

– Eram sigur că o să te enervezi că nu ți-am respectat scenariul. Și eu aș fi făcut-o în locul tău, ba chiar aș fi reacționat urât de tot. Dar trebuie să înțelegi că nu te-ai înhămat la un film, aici este ceva mult mai complicat – manevrarea emoțională a spectatorului. Care nu mai este spectator, ci personaj.”

Așadar, cititorul, de fapt, nu mai este doar cititor, ci chiar un personaj, este invitat (mai pe ocolite) la un experiment (sau să conștientizeze că, în viața reală, de dincolo de cărți și de lumea din ele, este mereu supus unor diverse experimente), Proiectul Nebula (apropierea de premiile cu pricina nu este, totuși, întâmplătoare: Mihai Ene își intitulează prefața „La marginea distopiei”!), care ne apropie de filme celebre precum „Truman Show”, „Westworld” ori „The Game” (discută scenaristul, un alt secundar, oare?, cu un prieten, despre ce se întâmplă în cartierul Cotroceni):

„– E ceva unic în Europa, din câte mi s-a spus. Un fel de stațiune de tratament, dar utilizează, pe partea de servicii psihoterapeutice, procedee cinematografice. (…) Numai că tu, clientul, intri într-un film pe care îl trăiești pe viu pentru o perioadă îndelungată. „Obiectul muncii“ în acest Disneyland este spaima de plictis. De două secole încoace, după cum știi, spaima de plictis este o adevărată piață de capital în Occident, și nu numai acolo. (…) Pentru ca o societate să funcționeze așa cum trebuie, nu Baudrillard este soluția, nu Ernesto Sabato, nu Gigi-copilulfantastic- care-la-4-anișori-desenează-pe-un-perete-cu-rujul-maică-sii-viziunea-unei-noifilosofii-de-tranport-în-comun, ci un…

– … mix inteligent între dreptul la concedii de vis și o cantitate de ignoranță transpusă demn în legile statului. (…) E un produs de fițe, pe care doar bogătașii și-l pot permite. Deocamdată. Dacă proiectul-pilot va avea succes, atunci e posibil să lanseze și-o variantă low-cost. (…) Dacă tot ai bani de spart pe propria-ți tristețe, de ce s-o faci în Maldive, când ți se pune la dispoziție o viață paralelă la un pas de casă? (…) Vrei o curte domnească, o curte domnească ți se va da. Vrei să joci rolul unui cyborg, toți îți vor pune la dispoziție un decor demn de-un cyborg.

– Și toți acei „locuitori“ pe care îi vei întâlni pe durata sejurului sunt actori profesioniști?

– Toți. Și vor lucra în ture. Dar au fost selectați ca să existe asemănări fizice între ei. (…) – Nu pot să cred ce-mi zici. Și tu va trebui să te ocupi doar de scenariu?

– Dacă accept să semnez contractul înțesat de clauze dictatoriale. Nu-ți închipui munca standard a unui scenarist care lucrează alături de-un regizor. Va trebui să port discuții lungi și obositoare cu clientul, aproape ca un biograf, să stabilim cum vrea să arate viața sa paralelă. Eu îi propun o variantă, el o acceptă sau nu, apoi îi prezint o altă variantă. Și așa mai departe. Odată încheiat capitolul ăsta, va trebui să prezint unei comisii alcătuite din psihologi și sociologi varianta aleasă. Iar ei, după o analiză psihologică a clientului, îmi vor trasa limita până la care voi putea forța imaginația în crearea situațiilor, întâmplărilor, ca să nu periclitez moralul clientului și capacitatea lui de înțelegere.

– Ce-mi spui nu sună doar delirant, e chiar sinistru. Tu ești sănătos la cap, în ce te-ai băgat?

Îmi descrii un experiment psihiatric în toată regula, numai că mascat într-un parc de distracții.

Nu-mi vine să cred că se finanțează pe bani europeni așa ceva.

– Știu că pare o inginerie socială, dar probabil că exagerăm amândoi. Cine vrea să cumpere o asemenea experiență, va fi pus la curent cu riscurile ce pot apărea când pătrunzi într-o viață paralelă.” (pp.178-182)

Salamandre arată, din partea scriitorului, (vizavi de alte comentarii la romanele sale, prezentate aici, la Bookhub.ro) o punere în paranteză a căutării inocenței (un simbol al ei, fetița Petra, este ucisă de, să zicem, metodele de lucru ale lui Varitz!), o despărțire de Brăila și aluziile la această altă obsesie, nostalgică, a lui Liviu G.Stan, noua țintă a „vânătorului” (aici, de salamandre mistic-demonizate) fiind „capitala”/„capitalismul” și oameni lor… „reptilizați” sau nu… de noua ordine globală care este, de fapt, cea veche!

„O parte” a Bucureștiului contemporan își găsește „rapsodul” (altfel decât la Doina Ruști sau Andreea Răsuceanu, par exemple: este un oraș conceput să stopeze Melancolia, este „o cămașă de forță”, p.139, este bun pentru niște Jocuri Olimpice al Deochiului ș.a.), în special cartierul Cotroceni, cum spuneam mai sus, dar (cu adevărat) important (pentru scriitor) este Omul cu diversele sale posibilități de decădere, de înnebunire, în contrast cu propunerile eternității, rezultând, destul de clar, adevărul că omul este, apropo de condiția sa, un sclav al Voinței sau Ne-voinței de Putere, aspecte care pot fi interpretate în fel și chip, de la teoria liberului arbitru până la Supraom, aici ajungând la o concluzie poate aproape corectă:

Dacă Nietzsche ar fi fost prozator, neo-romancier (s-ar putea să se vorbească despre un nou roman românesc, cu atâția tineri romancieri interesanți, provocatori!), este posibil să fi scris precum Liviu G.Stan (să-i fi plăcut, pe lângă Wagner, Arvo Pärt, deși aici s-ar putea să confund naratorul cu scriitorul și/sau cu personajul, inadmisibil, sic!)… Dacă ne raportăm la diverse scene din roman, am fi avut un Nietzsche post-freudian (în prima parte, unde personaj principal este Antonie Varitz, 71 de ani – un fel de combinație de Sorin Oprescu, Irinel Columbeanu, Mengele, Dan Condrea (știați că ultimul a compus muzică rock, deci avea o sensibilitate de artist?) ș.a.m.d., se scrie/mărturisește prin vocea interioară a personajului: „Unii țin fotografii înrămate în filigran sau tablouri pictate ca-n Goya cu mamele lor. El ținea prosoape.

– Dimineața, când îmi șterg apa de pe față, devenită de atâtea decenii fața mea, numai și numai a mea, nasul mi se afundă prin țesătura de bumbac într-o perdea de timp orbitor, asemenea unei placente. Și, pipăindu-mi pomeții, masându-i, frecționându-i în masca pe care o compun treptat, e ca și cum mi-aș prinde în cleme figura ei. Sentimentul oedipian de a-ți găti mama la proțap, de a-ți adormi cu pietre mama? Nu fiți naivi, nu asta mi-a determinat caracterul. Nu cred în instituția traumei. Lucrurile au stat simplu între noi: ea nu agrea ceva din chipul meu, iar eu corectam acel ceva. O atitudine profesionistă din partea amândurora. Fiecare știa ce are de făcut. Fără frustrări, fără mânie, fără psihanaliză. O ajutam să se simtă cât mai bine în pielea ei de pediatră abandonată de-un soț curvar…”, pp.16-17),

un Nietzsche care ar fi trecut și prin teoriile lui Bachelard, sesizând, aprofundând limbajul materiilor (precum face Ida, al doilea personaj principal, o dansatoare dedicată performance-ului de tot felul, alegând, de pildă, să transmită în direct un dans având ca decor o prăbușire de satelit artificial, prăbușire care are loc pe teritoriul României; este reprodus un fragment dintr-un discurs al acesteia ținut la Festivalul de la Avignon, dedicat artelor scenice – și de ce n-ar deveni și romanul… scenic?, p.83), imensitatea câmpiilor, cerului… Un Nietzsche care, oroare pentru toți fanii săi?, se întoarce la spiritul creștin, recunoscând pericolul ascuns în povești și filosofie (în gânduri, mai ales, via Sfântul Marcu Ascetul: „Iar cel învăluit de gânduri cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele?”, p.256), un alt personaj, aparent secundar, dar care este aproape să o salveze (sau chiar o salvează!) în mai multe sensuri pe cel declarat principal, Elena, din partea IV-a, dar care apare, de fapt, profund, în toate părțile, legându-le (Elena din Troia noului roman!), așadar deloc secundarul, dar nu chiar principalul (după teorii literare) părinte Ignatie îi explică Elenei:

„Știi unde se află văzduhul inimii? Nu, nu în inimă, ci aici…

O împunse cu degetul arătător în frunte.

– În minte se află. În inimă se află adâncul inimii. Teologia creștină le separă foarte clar pe cele două, între care există un război permanent pentru jurisdicție – al îngerilor și diavolilor. Gândește-te la spațiul cosmic, imaginează-ți gunoiul orbital. Ți-ai imaginat? Bun. Planeta noastră e înconjurată de uriașe gropi de gunoi, tot felul de deșeuri produse de activitatea umană, cum ar fi resturi de nave spațiale sau bucăți de sateliți, care gravitează în jurul Pământului. Așa arată și păcatele în văzduhul inimii. Prin urmare, și mintea îți este vraiște și sălbatică.” (p.258)

Cu alte cuvinte, sindromul Kessler, amintit la un moment dat, poate fi surprinzătoare muză!

Bref, în bestiarul literaturii române contemporane, romanul lui Liviu G. Stan este aproape ca un mascul de antilopă Saiga (care trăiește prin stepele Mongoliei) rătăcit prin Alpii Elveției (scenă halucinantă în prima parte, de găsit!), anunțând apropiata (re)naștere a unui Mântuitor! Sau, poftim, este ca o salamandră uriașă (Andrias davidianus) din China, David nevăzând (încă?) rostul unei provocări a lui Goliath sau a Leviathanului! Cine va (re)citi cartea, va (re)înțelege aluzia! Cert este că trebuie să fii atent, până și la o geană care, aparent, poate fi a unei dive care a clipit deasupra unui pahar de vin! Poate chiar Ida, dansatoarea…

Care are la un moment dat un spectacol „despre transformarea trupului în templu media…”

La urma urmelor, propovăduirea celor sfinte trebuie să găsească noi forme de adresare, adaptate nebuniilor zilelor noastre… Liviu G. Stan este, prin Salamandre, un deschizător de drumuri…

Salamandre de Liviu G.Stan