Pledoarie pentru memorie – dreptul la memorie este inalienabil

Una din poveștile de bază ale celui cel mai recent roman scris de Gabriela Adameșteanu este despre boală. O boală a sângelui despre care se vorbește foarte puțin în spațiul public românesc: talasemia. Cu cele două forme ale ei, minoră și majoră, talasemia este o boală genetică, una care marchează tararea sângelui. Cu alte cuvinte, putem vorbi despre o tarăa sângelui, una atât de gravă, încât poate afecta evoluția și dezvoltarea individului. Până nu demult, se vorbea despre bolile de sânge ca fiind boli ale capetelor încoronate, generate de consangvinitate, dar iată că și muritorii de rând au bolile lor, mai puțin populare, dar mortale dacă nu sunt tratate corespunzător. Gabriela Adameșteanu alege talasemia pentru că în acest fel poate să explice hemoragia socială care a determinat rezistența ieșită din comun a regimului comunist. Spre deosebire de regimurile fasciste (rezistente și ele, nu contest acest aspect), regimurile comuniste durează zeci de ani, sunt aproape imposibil de înlocuit cu regimuri democratice. Adeseori e imposibil de găsit explicații raționale cu privire la faptul că regimurile comuniste au marcat istoriile unor țări zeci de ani, iar efectele lor se vor resimți încă multă vreme, chiar dacă au trecut deja mai bine de 30 de ani de la căderea blocului comunist (european). De aceea cred că scriitoarea n-a ales întâmplător talasemia ca boală subversivă: știi despre ea, faci tratamente (inclusiv transfuzii de sânge), dar nu poți stopa evoluția ei, cu atât mai puțin nu o poți elimina definitiv. O boală transmisibilă, asemenea prejudecăților și stereotipurilor care se transmit din generație în generație: le preluăm, nu ne întrebăm prea mult cu privire la cauze, iar câteodată ne răzvrătim și vrem să scăpăm de ele, fără să știm și cum, pe ce cale.

„În anii ăia nu s-au prea întâlnit, Anda era cu copiii, cu spitalul, Corina la Consiliul Legislativ, șefă la Relații cu Publicul.

N-are însă rost să-i spună asta Letiției, care strâmbă din nas când aude că unii au avut situații bune în comunism, de parcă ea ar fi stat atunci în munți, cu pușca la umăr, nu în ditamai Clădirea unde n-ajungea oricine! Și n-ar fi ajuns nici ea fără bărbatul ei, Arcan, și fără relațiile lui din universitate.

„Toți ăștia plecați au devenit foarte anticomuniști afară, dar cât au trăit aici, erau mai puțin”, rădea Sandi.

Cu „prietena ei de telefoane”, cum a poreclit-o Delia, Anda ocolește orice are legătură cu politica. Așa a făcut de altfel toată viața. De-asta nu prea știe ce făcea Corina la serviciul ei. A înțeles că primea plângeri și memorii cu încălcări de legi, sau ceea ce considerau unii oameni că erau încălcări, dar cereau și butelii, instalări de telefon, tot era greu de rezolvat pe vremea aceea, când nimic nu era ușor. Corina îi ajuta în felul ei, intervenea la colegi cu care se avea bine, la relațiile ei, la prieteni. Era o susținătoare a PCR, adică a sistemului pile-relații-cunoștințe, de care se râdea, dar care funcționează și azi mai abitir decât atunci.

Anda regretă că nu l-a folosit ca să-i împingă pe Delia și pe Liviu. Ei arată mulțumiți că se descurcă singuri în slujbele modeste ale lumii noi, însă ea se teme că mai târziu o să le pară rău, așa cum îi pare și ei că n-a utilizat destul PCR-ul.” (pp. 81–82)

Anda și Letiția sunt vocile care comunică la distanță. Distanța devine și ea element de structură al romanului, pentru că e interpretată și interpretabilă în multe feluri. Distanța fizică este cea mai ușor de reperat, din poveștile Andei se deduce că cele două n-au stat în aceeași cameră deloc sau aproape deloc. Dar nu această distanță e cea mai importantă, ci celelalte, generate de epocile istorice diferite în care au trăit sau trăiesc personajele, de spațiile sociale în care au fost active, de cutumele sociale care stau la baza oricărui sistem social. Este atât de importantă conștientizarea acestei distanțe, care adeseori se transformă în distanțare, încât în momentul în care Anda realizează că între ea și toți ceilalți oameni care au făcut sau fac parte din viața ei distanțele devin din ce în ce mai mari romanul se rupe în două. Granița invizibilă care separă cele două părți ale romanului este linia trasată de conștientizarea trecerii timpului, dar și a ireversibilității acestuia. Regretele nu-și au loc, nu încap într-o poveste plină de destine pe cât de diferite, pe atât de asemănătoare. Diversitatea și complexitatea personajelor este o trăsătură comună romanelor scrise de Gabriela Adameșteanu, dar în Voci la distanță cele două trăsături căpătă valențe greu de atins.

„Majoritatea copiilor resimt ca o pedeapsă aluzia părinților la apropiata lor moarte. Fața rotundă a Deliei se umbrise, făcuse bot, buzele îi păreau și mai cărnoase.” (p. 103)

Anda are două vieți, două căsnicii foarte diferite din toate punctele de vedere. Pe primul soț îl pierde la Revoluție, deci ține de trecut, al doilea este la timpul prezent. Cu primul are doi copii în comun și obsesia pentru un singur nume: Alexandru cu variațiile lui (Andu, Anda, Alex etc.). Datorită meseriei ei și a primului soț – medici – universul social comun este foarte populat. Un univers de care scriitoarea se slujește pentru a scoate în evidență motivele pentru care regimul comunist a căzut atât de greu. E ciudat să citești romanul în preajma Crăciunului, moment despre care se povestește și în carte, numai că acolo e vorba de acel Crăciun însângerat, cel din decembrie 1989. Conștientizezi dintr-o dată cât de diferite pot fi cele două lumi, deși unii oameni sunt prezenți în ambele. Îți dai seama dintr-odată că și ei s-au schimbat, n-au rămas deloc aceeași. O trezire la realitate cauzată și de pandemia de coronavirus, despre care se tot pomenește în Voci la distanță, dar care nu devine nicicum pretext principal, motiv de bază al construcției literare în sine. Din acest motiv nici nu mă grăbesc să consider cartea „produs al pandemiei”, din contra.

„Dar despărțirile, mai ales cea definitivă, plecarea din această lume, anulează înțelegerile anterioare. Iar morțile subite dezvăluie, cu indecență și cruzime, partenerilor secretele celor care n-au apucat să le mai ascundă.

Nu există viață fără secrete, însă cei mai mulți morți reușesc să și le păstreze, mai ales dacă sunt anonimi și memoria publică nu le reține numele, nici nu le mai scotocește viețile.” (p. 122)

Talasemia este înlocuită cu coronavirusul, cel cauzator de moarte, dar care provoacă schimbări ireversibile și în modul de viață al multora din personajele cărții. Unii pleacă cât mai departe, în căutarea Raiului pe pământ; alții fug de propriul trecut, crezând că uitarea ține loc de pansament sufletesc. Din toate aceste mici istorii, povești cu cauze și efecte clare, se nasc relațiile de familie, astfel încât se conturează saga Familiei, a acelei Familii. Ce e și mai interesant este că epicentrul acestei povești este unul cât se poate de concret – spațiul de locuire. Că vorbim despre Castel, că vorbim despre interioare de apartamente construite în socialism, nu prea contează. În fapt, ce e important cu adevărat este cum se strecoară memoria în fiecare colț de casă și cum îmbracă fiecare loc cu amintiri și întâmplări pe cât de personale și intime, pe atât de importante pentru mersul societății. Apar repuse pe tapet probleme grave cum este interzicerea avortului în timpul regimului ceaușist, naveta zeci de kilometri zilnic și traficul de influență fără de care nu se putea supraviețui în funcții de conducere. Dintr-odată, toate aceste probleme nu mai sunt doar ale lor, ale foștilor nomenclaturiști sau a celor care au muncit în anii ’70 – ’80 ai secolului XX, ci sunt și ale noastre, pentru că încă le suportăm efectele. E un proces de conștientizare aici, care nu este doar al Andei, ci și al nostru, al cititorilor romanului Voci la distanță.

„Se oferise să ne vâre și pe noi la niște proceduri, dar l-am refuzat, râzând. Coloana noastră era încă intactă, sau așa ne închipuiam, vertebrele neteșite, încheieturile încă flexibile, șoldurile întregi. Nu ne-am fi stricat vacanța cu tratamente pentru boșorogi despre care eu credeam pe atunci, la fel ca și Andu, că sunt apă de ploaie. Între timp am devenit mai puțin radicală.” (p. 205)

„Nu mi-a fost milă de Ei, și de nimeni din neamul lor, în acele zile depărtate de după Crăciunul pe care mi l-au distrus pentru totdeauna. Stăteam la rând, în șirul de oameni disperați, ajunși la morgă în speranța că n-au să-i găsească pe cel sau cea după care veniseră, și atunci, acolo, în mirosul de formol și carne putrezită, în timp ce respiram cu greu în batistă, n-am simțit milă nici măcar pentru mine. Doar o buimăceală, că ăsta e un vis, nun e viața mea adevărată, și o imensă spaimă pentru ce va mai fi. Și încă ceva, ca un fel de ușurare. Gloanțele absurde care-l loviseră în stradă, lângă Televiziune, venite de nu se știe de unde, nu atinseseră fața frumoasă a lui Andu, încremenită, senină, cu fruntea crescută de părul un pic rărit. Se terminase totul.” (p. 287)

„Și să termin cu toate prostiile pe care le înșir aici, povestea Castelului ar fi utilă doar ca documentare pentru romanul Letiției, dar va mai fi el vreodată scris? Relația mea cu Letiția va mai fi aceeași ca înainte de boală? Long Covid a avut și Delia, dar una e să-l ai la 30 și alta la 70, sau pe-aproape, Letiția niciodată n-a vrut să-mi spună vârsta ei. Din câte bănuiesc, are sechele neurologice. Ce mai e în stare să facă de-acum înainte cu proprietățile pe care mi le tot înșira? Romanul trebuie să fi apărut fără ea, sau nu va mai apărea niciodată. Așa e când lași lucrurile pe ultimul moment.” (p. 294)

Voci la distanță este despre firesc, despre cotidianul acela banal și deloc observat, asupra căruia Gabriela Adameșteanu ne forțează să ne oprim cu privirea. Voci la distanță este despre dialog și puterea lui ascunsă de a crea punți între generații. Voci la distanță este despre boală ca simptom social. Voci la distanță este despre puterea detaliului și miile de combinații pe care acesta le generează. Voci la distanță este atât de bine scris, încât ar fi păcat să nu-l citiți. Veți înțelege mai bine lumea timpului prezent.

Voci la distanță de Gabriela Adameșteanu