„Revoluția are gust de carne macră.” – „Ultimul an cu Ceaușescu” de Daniela Rațiu

Anul acesta s-a vorbit foarte puțin despre Revoluția din 1989. Despre morții ei și mai puțin. Trecerea anilor n-a adus și o binemeritată așezare în matcă a evenimentelor, o cercetare profundă a șirului de evenimente care au culminat cu căderea regimului comunist. Avem cel puțin două institute istorice dedicate cercetării a evenimentelor în cauză, dar niciunul eficient, căci aceste foruri sunt dependente de bugetele naționale și de deciziile politice, ceea ce, fatalmente, influențează concluziile studiilor, dar și ritmul în care acestea sunt elaborate. Suntem la mai bine de 30 de ani de la acel decembrie sângeros și noi ne „mândrim” cu câțiva torționari condamnați oficial, restul nomenclaturiștilor ducându-și viețile nestingheriți și fără procese de conștiință. În același timp, sunt din ce în ce mai multe voci care susțin că era mai bine pe vremea lui Ceașcă, pentru că atunci n-aveai libertate, dar primeai casă și loc de muncă, pentru că te puteai descurca dacă te ducea capul. Ciudat este că tinerii care s-au născut mult după 1989 își doresc un regim totalitar (de stânga sau de dreapta), fără să fie conștienți cu ce privări de drepturi și libertăți vine acesta la pachet. Dorințele acestora sunt puternic alimentate de nostalgiile părinților sau bunicilor incapabili să se desprindă de trecut, lipsiți de cea mai mică dorință de a munci cu adevărat, dornici să se strecoare prin viață conform principiului „ne descurcăm noi cumva”.

„Mă opresc în dreptul unei femei care are cărți înșirate. Am ceva mărunțiș la mine, poate o carte aș putea să îmi cumpăr. E plin de lume la ora 11.00 dimineața, când piața e în toi. Se stă până la ora 13.00, cel târziu ora 14.00 la amiază. Magicianul de John Fowles, Editura Univers. Cartea arată de parcă a fost citită de multe persoane. Coperta e îndoită, dar ce contează. În librării nu o găsești. Circulă pe sub mână. Am văzut-o pe biroul bibliotecarei la școală. Plătesc și le caut cu privirea pe mama și pe soră-mea care sunt mult mai în față. Atâta zumzăială, atâta lume, atâtea mirosuri de haine vechi, de sprayuri, de pantofi, de cafea.” (pp 95-96)

Ultimul an cu Ceaușescu de Daniela Rațiu vine să acopere un gol de informație, dar și să facă dreptate morților din acel decembrie sângeros. Un roman scris la persoana I care capătă forma unui jurnal (extrem de) personal al ultimului an, poate că și cel mai greu din toți anii regimului comunist. Un 1989 marcat de căderea Zidului Berlinului și de schimbarea principiilor politicii externe, astfel încât statele din blocul comunist se văd nevoite să-și modifice relațiile externe cu celelalte state, dar mai ales cu cele democratice. Lumea nu mai pare atât de ferm împărțită în comuniști vs democrați, pentru că Glasnost-ul inițiat de Gorbaciov începuse să-și facă simțite efectele. Revoltele din Polonia și celelalte state comuniste din jurul României și din Estul Europei au ecouri și la români, dar asta doar pentru că mulți dintre ei ascultă Radio Europa Liberă, un post de radio ascultat clandestin (a mai fost și Vocea Americii, dar despre el nu se pomenește deloc în carte). Familia formată din două surori, un frate și doi părinți este „cea mai săracă familie din bloc”, atât de săracă, încât niciunul dintre ei nu are nume. O familie depersonalizată, incapabilă să găsească resurse suplimentare de supraviețuire, astfel încât este dependentă de statul la cozi. O familie care locuiește în Timișoara, oraș de graniță, unde locuiesc mai multe etnii, dar mai ales sârbi (responsabili cu micul comerț) și nemți (despre care se vorbește în roman într-un fel aparte, determinat și de condiția acestei etnii în timpul regimului comunist). Despre maghiari se vorbește, dar ca și cum ei ar fi locuitorii unei părți din România unde timișorenii nu prea ajung.

„Cineva a adus prăjituri cu cremă de bulion. Aș mânca pâine cu untură și boia în loc să pun gura pe așa ceva. Recunoști pe tăvi starea materială a colegilor. În clasa asta sunt și săraci, la fel de săraci ca familia mea. Doar ei puteau să facă prăjitură cu cremă de bulion. Mănânc sandvici cu mușchi Azuga. Carnea e atât de fragedă și de bună încât mi se pare că nu poate fi adevărată. Salamul de Sibiu. Mă gândesc că sunt familii, familia lui Johnny, cu tatăl lui care lucrează la Securitate, care are așa ceva în frigider tot timpul. Casetofonul lui Johnny e la loc de cinste, pe o bancă în spatele clasei. Tronează. Din casetofon se aude Depeche Mode. Dansăm în cerc. Diriginta stă pe un scaun lângă catedră. E înconjurată de vaze cu flori. Muzica din boxele casetofonului lui Johnny. Dansăm, bem Pepsi și lumea pare așa cum ar trebui să fie.” (p 101)

Romanul începe cu iarna lui 1988/9189 și se termină pe 25 decembrie 1989, momentul în care Elena și Nicolae Ceaușescu sunt împușcați. În tot acest timp viețile celor cinci membri sunt orientate în funcție de penele de curent (cel puțin două ore pe zi), cozile nesfârșite la carne (cele mai grele, puteau dura și șase ore!), lapte, farmacie (unde nu se dădeau mai mult de două pachete de vată fiecăruia) etc. Cozi nesfârșite și o un frig siberian, atotcuprinzător, care-ți pătrunde în oase. Un an în care primăvara este cel mai scurt anotimp, un anotimp de trecere, în care un singur eveniment notabil s-a consumat și anume avortul clandestin al Sorinei, avort la care familia este chemată să șteargă urmele, altfel ar fi înfundat pușcăria cu toții. Niciuunul dintre cei cinci membri ai familiei nu au nume – o depersonalizare asumată, cu dublă conotație – dar au nume alte rude, nu știm cât de îndepărtate. Vara este și ea un anotimp scurt, oamenii n-au timp să se bucure de căldura soarelui, pentru că sunt obligați să participe la defilarea de 23 august, iar ea, vocea romanului are ca principală grijă să-și facă cota de maculatură și borcane. Un altfel de reciclare, dusă în derizoriu totalmente de un regim totalitar lipsit de orice urmă de rațiune. Iarna lui 1989 începe devreme, undeva în ultima lună de toamnă, un debut nu foarte bine marcat, dar foarte bine simțit datorită frigului persistent și din ce în ce mai dureros. Oamenii nu mai resurse de supraviețuire, nu mai au rezerve și o duc din ce în ce mai greu. Din senin, începe Revoluția, iar primele zile ale acesteia, zilele Timișoarei aflată sub asediul unui regim abulic, sunt povestite din prisma unei adolescente care participă la evenimente, dar fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplă. Singura voce rațională în toată această avalanșă de evenimente este vocea mamei, care cu o luciditate fără seamăn spune Tatăl Nostru în timp ce vede la televizor asasinarea soților Ceaușescu.

„Toți cei care stau pe băncile de lemn tac. Doar vocea judecătorului se aude, tabloul lui Ceaușescu e deasupra lui. Ceaușescu zâmbește, e mulțumit. Frontieriștii au fost toți condamnați la închisoare, a fost condamnat și bărbatul în vârstă care și-a omorât soția cu toporul, a fost condamnat și bărbatul tânăr, speculantul, care a furat din gestiunea magazinului vreme de cinci ani. S-a făcut dreptate. Dar eu știu că frontieriștii nu au ce să caute acolo, în țarc. Tata ar spune acum, dacă ar avea curaj, „Ceva o să se întâmple și la noi. Frontieriștii au făcut ce ar face fiecare dintre noi. Toți vrem să fugim. Dar nu avem curaj. Tuturor ne este frică.” Deținuții sunt scoși din sală. Ghiță apucă să se mai uite o dată în spate. Privirea unui om disperat.” (p. 115)

Ultimul an cu Ceaușescu este un roman care se citește, nu, de fapt, se trăiește intens. Nu te lasă să-l parcurgi pe bucăți, îți propui să-l dai deoparte, dar te trezești că vrei să vezi cât poate rezista un om la coadă, cum de putea circula pe scara autobuzului sau ce puteau să facă stând pe întuneric atâtea ore. Am citit romanul prin prisma colegei de clasă a naratoarei. De ce? Pentru că la Revoluție eu eram clasa a IX-a, deci am prins și practicile agricole de care se pomenește în carte (cele la cartofi și morcovi au fost cele mai ușoare, cele mai grele au fost cele la dovleci și viță-de-vie) și uniforma cu cordeluțele purtate regulamentar, ba am avut și un profesor care seamănă leit cu Lipitoarea (în cazul meu era de matematică). E drept, eu mi-am trăit copilăria în cu totul alt oraș decât Timișoara, dar e realmente trist să constați că toți aveam același stil de viață, tras la indigo și lipsit de orice urmă de personalizare. Interesant ar fi de aflat felul cum este perceput acest roman de cei care n-au trăit înainte de 1989, de cei care au aflat citind din cărți despre ororile unui regim mai dur decât multe alte regimuri comuniste. Oare cum se raportează ei la „frontieriști”, cei care treceau granița ilegal, doar pentru că nu mai rezistau să ducă o viață plină de privațiuni? Cum ar judeca ei lipsa de reacție a populației? Ar rezista oare să stea la o coadă de câteva ore pentru carne? Eu țin minte că eram să mor sufocată la coadă la telemea, dar mă întreb ce impact ar avea rememorarea evenimentului asupra cuiva care n-a stat nici măcar o dată la coadă în acele condiții.

La 33 de ani de la acel decembrie sângeros, România încă nu se poate mândri cu un proces al comunismului, nici cu un regim democratic eficient sau cu un parcurs economic demn de un stat civilizat. Cauzele sunt multiple, dar una din acestea, poate că cea mai importantă, este că nu vorbim suficient de mult despre ce ororile unui regim totalitar. Privarea de libertate și de drepturile fundamentale reduce orice comunitate la stadiul de masă amorfă, incapabilă de reacție. Nu cred în teoria traumelor colective (de care pomenește Carmen Lidia Vidu în prefață), dar cred în cultivarea onestă a personalității fiecărui individ în parte. Accesul la informații nu se reduce la o rețea de internet care să meargă impecabil, ci trebuie completat și cu o educație care să completeze accesul cu o decodare adecvată. Tinerii care vin după noi trebuie să învețe să interpreteze corect o informație, să o pună în contextul adecvat și să o coreleze cu altele, altfel încât să obțină o imagine de ansamblu cât mai aproape de adevăr. Cu alte cuvinte, vorbesc de ceea ce lipsește (aproape cu desăvârșire) astăzi în România: dezvoltarea gândirii critice.

Ultimul an cu Ceaușescu de Daniela Rațiu este o lectură necesară nu doar tinerilor care n-au trăit nici măcar o zi în timpul regimului comunist. O recomand și celor care se grăbesc să spună că era mai bine pe vremea lui Ceașcă, dar și celor care încă mai cred că reușita în viață depinde de cum reușești să te strecori printre restricțiile impuse de legi și măsuri aberante. Consecințele unui regim totalitar cum a fost regimul comunist românesc din anii când a fost Ceaușescu la putere le resimțim și acum, ori tocmai acest aspect ar trebui să ne dea serios de gândit. Efectele unui eveniment istoric nu se resimt niciodată imediat, ci întotdeauna la ani distanță.

Ultimul an cu Ceaușescu de Daniela Rațiu