Individual (des)compus – Din Parfumerie

În 2016 apărea în traducere, la Editura Publica, Dragostea modernă de Aziz Ansari și Eric Klinenberg (cronica cărții o puteți citi aici). M-am folosit de multe ori de acest volum ca să pot aduce în discuție câteva din transformările (ireversibile?) vieții sociale contemporane. Greu de ignorat faptul că nicio achiziție tehnologică, descoperire din domeniul medicinii sau cine știe ce schemă de ajutor social nu reușesc nicidecum să anuleze sau măcar să stopeze fenomenul de însingurare, de înstrăinare. Suntem din ce în ce mai singuri într-o lume din ce în ce mai aglomerată, acesta este unul din paradoxurile societății din care facem parte. S-au scris studii sociale pe această temă, s-au făcut filme (îmi vine în minte acum Up in the Air cu George Clooney într-o goană eternă să concedieze cât mai mulți oameni din multinaționale, astfel încât să fie primul în clasamentul agenților angajați să facă această treabă murdară) și probabil că se va mai vorbi despre acest fenomen mult timp de aici înainte. La toate acestea m-am gândit în timp ce urmăream prestația lui Bogdan Iancu în Individual compus, spectacol gândit de Andrei Măjeri.

Un spectacol care are ecourile scontate tocmai pentru că e one-man-show. Să-ți iei în vizor propria singurătate, să vorbești despre ea ca și cum ar fi o altă persoană (în fapt e un alter ego, cel fel de alter ego rămâne de văzut) cu o autoironie mușcătoare, cu sarcasm și detașare, dar niciodată cu resemnare nu e o treabă chiar ușoară și nicidecum la îndemâna oricui. Andrei Măjeri a scris textul integral și asumat, a filtrat până la pierderea printre rânduri o mulțime de informații, date și experiențe (povestite lui sau personale), astfel încât monologul lui Bogdan Iancu să fie unul menținut în permanență la granița dintre ridicol, autosuficiență și luciditate. Nicio vorbă despre speranță, nimic despre viitor, dar paradoxal, nicio privire spre trecutul prea îndepărtat. În Individual compus totul ține de un prezent permanent, un timp în buclă, în care ziua de mâine e identică cu cea de astăzi, deci nicio evoluție sau involuție. Himera perfecțiunii capătă aspectul unei curse de șoareci, caruselul în care acesta pedalează la nesfârșit nu se oprește niciodată, zilele sunt identice, nimic nu le distinge, nimic nu le separă. De aici și ideea de cursă în care este angajat personajul, un corporatist tânăr, idealist, înscris (benevol) în cursa pentru cel mai bun angajat, astfel încât să urce cât mai repede în ierarhia corporației. Ceilalți corporatiști sunt identici cu el, nu au nume, nici semne distinctive, nu au nici măcar umbre. Ei sunt văzuți, urmăriți și îndepărtați din calea care duce spre o nouă poziție în ierarhia profesională asemenea pionilor pe tabla de șah.

Spectacolul începe cu o cursă nebună… a trezitului din somn. Chinuitoare primele momente ale zilei, atunci când nu faci prea bine diferența între cine ești și ce vrei să fii. După care cursa devine din ce în ce mai accelerată, dar are și momente când abandonul e mai aproape decât am vrea să credem. Trântorul este el, povestitorul și nu întâmplător m-a dus cu gândul la Conjurația imbecililor (Doamne, ce carte, o recomand dacă n-ați citit-o), căci tipul de raționament este aproape identic cu al lui Ignatius J. Reilly și chiar dacă scopurile celor doi par antagonice, în realitate ele sunt înspăimântător de asemănătoare. Bogdan Iancu aleargă, dansează și se mișcă în camera Din Parfumerie cu dezinvoltură și plăcere, o combinație absolut necesară pentru reușita unui one-man-show. Știe textul la perfecție, transformă bâlbele în momente de improvizație demne de stand up comedy, dialoghează cu publicul, cere continuarea unor replici (ar fi interesant de văzut o reprezentație în care nimeni din sală nu știe continuarea uneia din aceste replici), aprinde lumini și trage perdele cu animația specifică primei tinereți. Cu o charismă de care este conștient, Bogdan Iancu joacă și se joacă cu spațiul, alternează ritmurile, astfel încât spectacolul să nu treneze. Îmbracă marea blană albă (trimiterea la hlamidă nu e întâmplătoare nici ea) și se închină la regină ca și cum de asta i-ar depinde viața. E aici o trimitere expresă din partea lui Andrei Măjeri la faptul că înlocuim o credință (de natură religioasă) cu o alta sau altele lipsită/lipsite total de orice sacralitate sau relație cu divinitatea. Dacă e bine sau rău, ne rămâne nouă, spectatorilor, să găsim răspunsurile.

Un spectacol gândit special pentru spațiul atât de intim și de potrivit pentru one-man-show-uri în care s-a transformat Din Parfumerie. Cred că Silvia Kerim zâmbește de acolo de unde este. Un spectacol gândit de Andrei Măjeri și pentru ca el să prindă viață și-a adus în echipă oameni cu care a construit un show cu identitate. Coregrafia lui Sergiu Diță completează și pune în evidență textul, Adrian Piciorea adaugă o dimensiune sonoră specifică, iar Bogdan Iancu a învățat să se descurce cu evantaiele de parcă ar fi dansat ani și ani cu ele în mâini. Evantaiul cu buline este simbolul perfect pentru viața unui stup (de albine), a cărui alcătuire se potrivește perfect cu organizarea unei corporații (despre schemele de organizare e de vorbit separat), iar celelalte devin obiecte sau părți anatomice în funcție de cum dictează momentul. E un joc subtil cu realitățile de care Bogdan Iancu se achită onorabil.