Am citit „Voci la distanță” total neplanificat, înaintea multor altor cărți care așteaptă de ceva timp să fie citite. Romanul Gabrielei Adameșteanu își are deja drumul lui spre cititori, asta mi-e foarte clar. Dincolo de faptul că are personaje, poveste și intrigă, „Voci la distanță” mai are ceva: un quelque chose care lipsește din ce în ce mai mult literaturii contemporane. Ei bine, acest „ceva” m-a provocat să-i adresez câteva întrebări autoarei, care mi-a răspuns într-un timp record, dacă ne gândim la ce perioadă din an traversăm. Vă îndemn să citiți interviul și, evident, să căutați Voci la distanță în librării (din propria experiență – întrebați direct librăreasa sau librarul de ea, pentru că e atât de nouă, încât nici nu au reușit să-i facă loc prea bine pe rafturi). “Voci la distanță” a apărut în cadrul seriei de autor Gabriela Adameșteanu la Editura Polirom.
***
Cred că nu e deloc întâmplător faptul că am citit Voci la distanță în aceste zile, când ar (fi) trebui să-i pomenim pe morții Revoluției din decembrie 1989. Ca niciodată, în acest an am simțit că jertfa lor a fost (aproape) zadarnică. Dar vocile din cel mai recent roman al dvs ce gândesc, ce spun despre „ce-a fost atunci”?
Uneori am și eu senzația că un fapt sau altul nu e întâmplător. De pildă, am scris acest roman repede (pentru modul meu de lucru) și el a apărut la doi ani de la declararea pandemiei, deși povestea de la care pornisem era cea a altei boli – talasemia.
În ceea ce privește morții Revoluției din decembrie, n-aș spune că jertfa lor a fost zadarnică, deși România de azi nu este o țară perfectă. Ei au murit strigând Libertate! Și Jos Ceaușescu! și aceste dorințe ale lor s-au îndeplinit pentru noi, care trăim în libertate și într-o democrație, oricât de nemulțumitoare, uneori. Dar societatea noastră este vinovată pentru felul cum s-a purtat cu amintirea lor, ca și cu familiile lor și cu cei răniți. Este vinovată pentru că asistă cu tot mai multă pasivitate la amânarea procesului Revoluției, ceea ce induce ideea unor complicități ajunsă până azi. Personajele mele vorbesc despre morții din decembrie 1989 și în „Fontana di Trevi”, unde apare figura unui adolescent, Șerban, unul dintre primii morți de la București, în față la sala Dalles, și în „Voci la distanță”, cartea nou apărută. Nu aș vrea aici să relatez episodul, îl vor găsi cititorii. Personajele sunt exact ca și noi, au o furie confuză, care nu știe spre cine să se îndrepte, și un sentiment de vinovăție veche. Prima dvs. întrebare ajunge la unul din punctele centrale ale cărții.
Gabriela Adameșteanu
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
Distanța capătă valoare de reper în Voci la distanță. Un reper valorizat la nivel personal, care desparte timpuri, care separă generații de oameni. Cât de importantă este pentru dvs. distanța (și nu distanțarea socială, cum s-a tot spus în mass-media în ultimii doi ani)?
Pentru mine cred că e important să micșorez cât pot de mult distanța, chiar s-o abolesc, dacă e posibil. Există o distanță între localități, fiecare cu viața ei, total diferită, pe care eu, copil crescut în orașe de provincie, am simțit-o de mică. Nu am fost obișnuită cu călătoriile, și mă uluia că într-un timp scurt, de câteva ore, intram într-o altă lume, anihilam distanța. Există, în carte, așa cum ați observat, și o distanță între generații, mai degrabă insurmontabilă. În ciuda sentimentelor care le leagă, Anda gândește mereu altfel decât fiica ei, Delia, medic într-un spital din Franța, și aproape a pierdut comunicarea cu fiul ei, Liviu, pierdut, pe undeva, prin America. Pentru că pe lângă distanța dintre generații, apare și distanța culturală, plecați în alte țări și contaminați cu altă cultură, copiii se află la o distanță și mai mare de părinții rămași acasă. Și mai există distanța obișnuită dintre oameni, sunt o fire mai degrabă comunicativă, și scrisul mă ajută să parcurg (sau nu) distanța dintre mine și eventualii mei cititori.
În Voci la distanța personajele ne poartă prin România, dar și prin diaspora, prin decade diferite ale regimului comunist, dar și prin tulburații ani ’90. Totul este construit în jurul pandemiei de coronavirus. Este acest roman „produs al pandemiei”?
Romanul este în parte produsul pandemiei, fiindcă a fost scris în această perioadă și apar în el ecourile prezentului. Cartea a început cu partea a doua, cea care se petrece în anii ’80, într-o vacanță la mare, dar când povestea s-a dilatat de la sine, în ea a intrat și toamna-iarna 2021, cartea terminându-se în momentul când începe să se vorbească despre atacarea Ucrainei.
Personajele îi aparțin scriitorului până în clipa când termină ultima corectură și dă „bun de tipar” împreună cu editorul. După aceea ele își trăiesc viețile în funcție de cât de mulți cititori întâlnesc și de cât de multe spații străbate povestea din care fac parte. În Voci la distanță ele au vieți independente de voința scriitoarei, senzația mea este că de la un punct încolo ele și-au scris singure povestea. Ce rol are distanța în procesul de scriere pentru dvs? Cât de mult vă aparțin personajele?
Este așa cum spuneți, toate personajele s-au detașat la un moment dat de mine și-au avut un alt destin decât îl gândisem. Prima distanță față de personaje mi-o iau eu, ca să nu se identifice cu mine (deși cititorii și uneori și criticii cred că sunt alter-ego-uri ale mele, eu fac tot ce pot ca să nu fie așa). Dar pe urmă personajele se tot distanțează de mine, și își fac destinul propriu, mai lung și mai diferit decât îl gândisem eu. Cea mai surprinzătoare a fost Florentina Busuioc care deschide, în finalul romanului, o petrecere la un hotel nou, spunând, „Viața începe de mai multe ori”: o replică cu care eu nu o gândisem înainte. Pe două dintre personaje le „condamnasem” la moarte, dar au scăpat, una pentru că prietena care îmi citea cartea m-a sfătuit să o las în viață, alta pentru că romanul s-a terminat înainte să apuc s-o „execut”. Pe un personaj am vrut să-l aduc în final, în țară, dar nu mi-a răspuns la solicitări. Romanul s-a terminat cum au vrut personajele.
Gabriela Adameșteanu dând autografe la Târgul de carte Gaudeamus 2022
Anda, Letiția și toți ceilalți formează o mică comunitate și relațiile dintre ei par să alcătuiască un ghem de fire greu de descurcat. Cu toate acestea, romanul se lasă citit foarte repede, eu personal l-am citit dintr-o suflare, fără să simt nevoia unui respiro și fără să iau creionul în mână ca să fac schița relațiilor dintre ele. Dvs ați simțit că pierdeți pe drum(ul scrierii), fie și pentru o clipă, un personaj?
Pentru că am început romanul cu partea a doua („Folderul Andei”), am văzut traseul personajelor mult mai târziu. Mi-a fost teamă că începutul (care era de fapt continuarea) e aglomerat de personaje care se calcă pe picioare, dar n-am mai putut să le spațiez. Eu am o teorie că un roman este scris atunci când ajungi la jumătatea lui, dar la acesta n-am mai avut cum s-o aplic. N-am pierdut niciun personaj pe drum, dar drumul unora a fost mai scurt decât obișnuit.
Voci la distanță este alcătuit din două părți, două versiuni ale aceleiași povești, în fond. Pentru mine, ambele sunt versiuni ale unei spovedanii, evident fiecare scrisă din altă perspectivă și pe cu totul alt ton. Vocile aflate la distanță unele de celelalte, dar care reușesc să se întâlnească, să se reunească într-un anumit moment, sunt voci care înfruntă distanțele, se luptă cu ele. Credeți în ideea de destin? Putem vorbi de destin în cazul personajelor?
Cred în ideea de destin și vorbesc despre ea explicit în ultima frază a romanului: „Observasem că în existența ta reîntâlnești oameni și locuri care se rotesc de mai multe ori, la fel ca figurinele din ceasul primăriilor medievale.” În ambele părți ale romanului, personajul central este Anda Dragomir, fiica unui medic cunoscut, căsătorită prima oară cu Andu Burcea, medic la fel ca ea, și a doua oară cu Sandi Movilă, patronul unei companii farmaceutice. Prima parte se petrece în perioada pandemiei și rememorările Andei, acum văduvă, sunt centrate mai ales pe cea de a doua căsnicie și pe cei doi copii ai ei plecați din țară. A două este un fals jurnal al Andei, povestea primei ei căsnicii care intersectează povestea unui alt cuplu, a familiei Trif, Gheorghe și Flori, el chelner la un hotel de lux din Neptunul anilor ’80. Există un paralelism neexplicitat între destinul celor două personaje feminine, care se întâlnesc, la brațul altor bărbați, în finalul romanului.
foto din arhiva personală Gabriela Adameșteanu
„Să nu uit să șterg toată partea asta personală când îi transmit textul Letiției. Ce m-o fi apucat să înșir aici amintiri din copilărie?” este finalul unui capitol din romanul pomenit aici. Cred că este una din frazele care justifică și construcția romanescă în sine. Dvs. (scriitoarea) ce-ați vrea să uitați și nu reușiți nicidecum? Ce vă încurcă atunci când vă aflați în plin proces de creație?
Ceea ce vreau să uit în viață am șansa să pun în romane, dacă îmi reușește estetic. Și nu de puține ori, nu-mi iese. În timp ce lucrez la carte mă încurcă doar ce este prost scris, prost formulat, ceea ce nu corespunde logicii personajelor, ritmului cărții. Nu am autocenzură. Nu-mi amintesc s-o fi avut nici în comunism, în afară de Întâlnirea care avea o temă (a emigrantului) incorectă politic în raport cu acel timp. Nu-mi schilodesc personajele ca să fie corecte politic (Anda, de altfel, nici nu este) și sper ca să nu se ajungă iar la momentul când autorii să se gândească să scoată anumite pasaje care nu corespund unei gândiri conformiste, ideologizate într-un fel sau altul.
Generațiile timpului prezent se dezic extrem de repede de trecut, vor să-l uite cu orice preț. În Voci la distanțătrecutul este repovestit fără nicio intenție moralizatoare, ci dintr-o nevoie de ordine. De punere în ordine a lucrurilor în viețile personajelor principale. Cât de importantă este pentru dvs ordinea? Cum se asociază ea cu distanța?
În multitudinea întâmplărilor, viața pune o ordine care se vede doar în final. Singura ordine care este pusă în carte este cea a confuziei. Anda nu știe cât de vinovați sau nevinovați au fost copiii lui Ceaușescu, și află târziu că era înșelată de primul ei soț, iar el nu pare să fi aflat c-a fost, la rândul lui, înșelat. Viețile personajelor rămân parțial în conuri de umbră, uneori față de parteneri, și mereu față de naratoare/naratorul omniscient din prima parte. Cel mai puțin știe însă autoarea, care și-a luat de la început o distanță și le-a lăsat libere. E inutil să o întrebi mai mult decât a pus în carte, fiindcă n-are habar.
Au fost câteva momente când vocea Letiției îmi semăna izbitor cu cea a Vicăi din Dimineață pierdută. Revin la ce spuneam la început, deloc întâmplătoare asocierea, ținând cont că suntem în decembrie, o lună foarte specială din toate punctele de vedere. Se închid niște cercuri cu Voci la distanță?
Da, am auzit si eu uneori sonorități din vocea Letiției care aduceau cu cele ale Vicăi, nu doar din cauza monologului interior, ci și a distanței luate față de celelalte personaje. Cam așa ne referim mental unii la alții. Cel mai bine se aude asta în „Fontana di Trevi”, pentru că acolo Letiția este naratoarea, în „Voci la distanță” are o partitură mai mică, este redusa la statutul de personaj secundar. Ca să răspund la întrebare, cred că se cam închide traseul Letiției: un critic literar avizat, care mi-a citit acum romanul, mi-a atras atenția, cu părere de rău. N-am știut ce să-i răspund, n-am sentimente față de personajele mele, mi-am luat mereu distanța față de ele, ca să le pot face vii. Și nici nu mai pot, de la un moment încolo, să intervin în destinul lor.
În loc de final, vă întreb simplu: Voci la distanță este recursul dvs la memorie?
Deși nu asta a fost intenția mea când am început această carte, pe parcurs mi s-a părut că devine un recurs la memoria pandemiei. A fost o perioadă dramatică pentru toți, cu consecințe care se vor tot vedea în timp, cu multe momente tragice, mai tragice decât apar în această carte. Dar și cu momentele ei bune sau foarte bune (care nici ele nu apar în această carte), pentru că viața le cuprinde pe toate.
