Pisicoteca practică a lu´ Moș Pârșu - T.S. Eliot (răsădită în sol autohton de către Florin Bican)

Să traduci poezie mi s-a părut dintotdeauna o acțiune ce implică cel puțin un dram de nebunie. Să redai esența versurilor scrise și gândite într-o altă limbă și să le faci să întrupeze înțelesul originar presupune, din start, să fii tu, traducător, poet și nu numai. Florin Bican e unul dintre traducătorii care au acel dram de nebunie. Problema la el e că nebunia l-a ținut mai bine de douăzeci de ani. I-au măcinat versurile lui Eliot ego-ul lui de traducător până când muza l-a vizitat, brusc și dintr-odată. Că așa vine muza, când vrea ea și, mai ales, unde vrea ea. Florin Bican povestește pe îndelete în introducere aventura traducerii cărții lui T.S. Eliot și o face savuros, așa că vă las să descoperiți singuri povestea.

Se prea poate ca, în lumea traducătorilor, ediția să fie considerată o nebunie, una care n-are nimic de-a face cu originalul. Din punctul meu de vedere, în calitate de cititoare, cred că n-ar trebui atât de aspru judecat. Și o spun cu toată convingerea: rezultatul este atât de frumos și apropie pe cititor atât de mult de chintesența versurilor lui Eliot, încât nu putem decât să facem o reverență și să-l rugăm pe Bican să persevereze. „Old Possum´s Book of Practical Cats” este o carte foarte iubită de stăpânii de pisici; e iubită și de copii, având în vedere că versurile au fost din start destinate finilor lui Eliot; e iubită și de maturi, deopotrivă, tocmai pentru că redau în versuri stări greu de atins în cotidianul din ce în ce mai plin de insalubru. Așadar, de ce să nu se apropie de acest volum și copiii români ai generațiilor actuale, care copii nu prea mai citesc (cel puțin, la prima vedere, așa pare)?

Redau câteva versuri din „Bâzdâc” și-mi veți da dreptate:

„Tovarășu-i de arme, MATACHE MĂCELARU´,

De mult făcuse pași, să bea la Gogoșaru´.

TERENTE, aghiotantu´, și el se furișase

La un salon de jocuri, să joace babaroase.”

Nu-i așa că traducerea ancorează inevitabil versurile în realitatea cotidiană a unui București cât se poate de contemporan cu noi, cititorii acestei ediții? Indiferent de consumăm sau nu mezeluri de la Matache Măcelarul sau de frecventăm sau nu sălile de jocuri de noroc, acestea sunt prezente în viața celor din jurul nostru, ne izbim zilnic de reclamele stradale ale lui Matache și ni se agață privirea de reclamele la jocurile de noroc care par că sunt cu mult mai mari decât orice alte reclame. Stați să vedeți cum e cu Mistifelix (motanul interlop); cred că v-ați prins deja despre cine e vorba:

„Mistifelix, Mistifelix, nu-i nimeni ca Mistifelix,

Nu-i motan să-ți tragă clapa cum ți-o trage el, la fix.

Mereu are-un alibiu, plus două suplimentare,

Iar când se comite fapta, hop!, Mistifelix dispare.

Zice că orice felină care are-o faimă rea

(Că-i vorba de Lingeblide sau că-i vorba de Belea)

E doar un agent în slujba celui ce are un scop

Să le controlezi pașii – Bonaparte interlop.”

De remarcat și colajele foto care însoțesc poeziile, colaje parcă desprinse de pe zidurile blocurilor bucureștene, măiestrit realizate de Mihail Coșulețu. Garantat că o să vreți să citiți cartea în metrou sau în autobuz, veți râde în hohote și veți uita să coborâți în stația care trebuie.

Sursa foto autor: http://www.theimaginativeconservative.org

Editura: Humanitas