Cartea apare în această săptămână la Editura Polirom, în colecţia Fiction Ltd, şi în ediţie digitală. O carte ca un pansament pentru rana deschisă în anii de supravieţuiri, de încercat în exclusivitate, prin fragmentul de mai jos.
DESPRE CARTE
Într-o Românie în tranziţie, Radu Cosaşu poartă un dialog epistolar cu fiul său inexistent emigrat în Groenlanda. Discută despre filme, literatură, politică, gheţarii topiţi de încălzirea globală, dar şi despre momente dureroase care au dezbinat familia şi a căror amintire continuă să-i bîntuie. Printre scrisorile lor se insinuează cele ale mamei inexistente, ale unor prieteni (reali sau nu) şi chiar ale unor necunoscuţi care vor să facă precizări sau adăugiri. Toate acestea sînt un preambul pentru a doua parte a cărţii, inedită, în care Radu Cosaşu redevine Oscar Rohrlich, destinatarul unei colecţii de scrisori de la Artur Reznicek, fostul şef al cenzurii din România. Cenzorul, pensionar, este stîrnit de un articol despre el semnat Oscar Rohrlich şi simte nevoia să înceapă o corespondenţă cu „cel care de patruzeci de ani încearcă să-l sugrume pe scriitorul Radu Cosaşu din Bucureşti şi nu izbuteşte”. Viaţa sa se învîrte în jurul fiicei care a îmbrăţişat întru totul capitalismul, al bunului său prieten, fost adjunct la cenzură, acum bolnav, şi… al lui Oscar Rohrlich, care nu îl urăşte şi pe care nu poate să-l urască, iar confesiunile pe care le pune pe hîrtie pendulează între autocritică şi disculpare, acuze făţişe şi resemnare. Tragedia, misterul, autoironia şi umorul subtil, cu care Radu Cosaşu şi-a obişnuit cititorii, sînt nelipsite din Viaţa ficţiunii după o revoluţie, o carte ca un pansament pentru rana rămasă deschisă pe tot parcursul anilor de supravieţuiri.
FRAGMENT
Domnule Oscar Rohrlich,
Dintr‑un instinct ancestral rămas din ilegalitate, nu‑ţi voi descoperi unde am aniversat cei 57 de ani de la 23 august 1944. Eram vreo 8‑9 comunişti octogenari, nici unul bărbos, toţi cu chelii în curs de dezvoltare, toţi ştiindu‑ne încă bine, conform îmbrăţişărilor viguroase, fără multe întrebări şi mirări vitaliste. Mă convocase fiul celui pe care din ilegalitate îl numeam Zadig, şef prin anii ’60 la radiodifuziune, care avusese ghinionul ca, într‑o dimineaţă, la „Teatru la microfon“ să se transmită Scrisoarea pierdută cu indicaţiile autorului de la început şi să se audă pe post că „acţiunea se petrece în zilele noastre, într‑un orăşel de munte“.
Un membru al Biroului Politic a auzit indicaţia lui Caragiale şi nu s‑a putut face nimic pentru salvarea lui Zadig. (Am găsit alaltăieri episodul şi în La Monj, dar ce nu ştii este că mi s‑a replicat clar: „Şi ce dacă e din Caragiale? Nu poate fi cenzurat dacă naşte confuzii?“.) Fiul lui ţinea la mine, mă sunase de două ori după… să mă întrebe de sănătate şi de Georgeta; i‑am spus imediat că accept cu plăcere convocarea, ceea ce era adevărat şi, mai ales, bine‑venit – Mache şi Georgeta plecaseră la Praga în vacanţa de vară şi nu ştiu dacă le‑aş fi spus unde mă duc.
Ne‑am adunat în faţa unei mese cu sandviciuri şi fursecuri, la care s‑au adus, fierbinţi, mulţi crenvurşti – în spiritul tradiţiilor populare ale zilei; s‑a mâncat decent, relaxat, nu s‑a discutat despre pensii şi polemicile contemporanilor – mizeriile biologice nu au avut parte de comentarii amănunţite: două cancere în tratament, trei infarcte relativ rezolvate, parcă şi două diabeturi sub control; eu nu mi‑am adus contribuţia informativă; le‑am spus: „Deocamdată nu am cu ce să mă laud“, cenzurându‑mi dezvoltarea ideii, „…nu contaţi pe mine, nu am tensiometru, nici revolver“… Fiul lui Zadig a adus trei sticle de şampanie, însoţite de pahare din carton, tot el a toastat pentru cei care mai ştiu ce înseamnă 23 august în viaţa lor şi nu‑l pot da uitării, fiindcă fără memorie suntem epave. Zadig îmi spusese odată că e foarte mulţumit de meseria fiului său – inginer naval. Am băut sorbindu‑ne din ochi, peste marginea paharelor. După care urmă un flux cvasiinformaţional, calm – nimeni nu lua vorba celuilalt –, în care singurul consens mutual era acela de a nu fi pensionari în Cişmigiu, punând la cale guverne şi „rezistenţe“. Eram foştii de azi, ai democraţiei capitaliste, cu totul alţii decât foştii de ieri, ai democraţiei populare. Iluzii, nu – aluzii, da, inerente; ne informam epic, fără să discutăm dramatic.
Am trecut de la politica economică a Chinei, foarte stranie d.p.d.v. marxist, la bulevardul Stalingrad, încă în viaţă la Paris, apoi s‑a discutat despre un academician care, de curând, susţinuse la un post TV că trebuie salutată consecvenţa marxistă a profesorului Ianoşi (nu‑l auzisem pe academician, mi‑am amintit că îl criticasem dur în scandalul cu Antologia poeziei moderne româneşti, nu mai ştiu exact în ce an…); cineva a relatat despre existenţa, în Elveţia, a unei clinici specializate în controlul unei agonii demne, în cazul celor incurabili (s‑a tăcut intens), s‑a ajuns la un fost activist de la Propagit care, la Tel Aviv, purtând pe cap o kipa, într‑un autobuz, l‑a rugat pe cel care povestea să‑i transmită cele mai bune urări lui Leonte Răutu, dacă mai trăieşte; altcineva a ridicat întrebarea dacă poate fi crezută povestea lui T.P. (tânărul meu progresist) precum că Ceauşescu i‑ar fi spus foarte decis că Dumnezeu nu există, căci în caz că ar exista, nu ar accepta amestecul marilor state în politica internă a statelor mai mici; a trecut din mână în mână o fotografie trimisă tovarăşului respectiv de o nepoată care, la Berlin, se aşezase pe soclul unei statui cu Marx şi Engels, pe marmura căruia scria: „Wir sind unschuldig“ – şi unchiul ne‑a tradus sfielnic: „Noi suntem nevinovaţi“ (s‑a tăcut la fel de intens ca în cazul clinicii elveţiene).
DESPRE AUTOR
Radu Cosaşu este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români contemporani. În perioada 1973-1989 a publicat un ciclu de nuvele (în şase volume) intitulat Supravieţuiri (Editura Cartea Românească) şi inspirat din experienţa sa politică şi literară, pus sub semnul unei consecvente autocritici duse pînă la autoironie. După 1989, aceste Supravieţuiri, fără modificări oportuniste, la zi, au fost montate într-o ordine cronologică, permiţînd o nouă lectură, în sensul clasic al unei „educaţii sentimentale”, precum şi în cel postmodern al autoficţiunii. Din 1997 semnează o rubrică săptămînală în Gazeta Sporturilor. În 2007 a primit din partea Uniunii Scriitorilor Premiul Naţional pentru Literatură. La Editura Polirom au mai apărut: Opere I. Maimuţele personale • Poveşti pentru a-mi îmblînzi iubita • Alţi doi ani pe un bloc de gheaţă (2008), Opere II. O vieţuire cu Stan şi Bran • Sonatine (2009), Opere III. Cinci ani cu Belphegor • Mătuşile din Tel Aviv (2009), Opere IV. Supravieţuirile: 1. Rămăşiţele mic-burgheze • 2. Armata mea de cavalerie (2011), Opere V. Supravieţuirile: 3. Logica (2013) şi Opere VI. Supravieţuirile: 4. Pe vremea cînd nu mă gîndeam la moarte • 5. Gărgăunii (2014).
Autor foto Radu Cosaşu: Mircea Struţeanu
