Volumul „Născut într-un ceas bun. Memorii (1935-1975)”, de David Lodge, apare în această săptămână, la Editura Polirom, în colecţia Biblioteca Polirom, seria de autor „David Lodge”. Traducere din limba engleză şi notele îi aparţin lui Radu Pavel Gheo, iar cartea este disponibilă şi în ediţie digitală.
DESPRE CARTE
„Lodge îşi descrie primii patruzeci de ani din viaţă, începînd cu naşterea sa la puţin timp înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, cuprinzînd perioada studiilor gimnaziale şi universitare, serviciul în armată şi cariera universitară şi scriitoricească şi încheind cu publicarea încununată de succes a romanului pe care mulţi îl consideră capodopera sa, remarcabilul Schimb de dame.” (The Express)
FRAGMENT
Am fost primul şi, după cum se va dovedi mai apoi, singurul copil al părinţilor mei. Cînd m-am născut, la doi ani şi ceva după căsătoria lor, ei locuiau într-un apartament de pe Grove Vale, în East Dulwich, care era, aşa cum este şi acum, partea săracă a suburbiilor din sudul Londrei. Apartamentul se afla foarte aproape de casa înşiruită în care tatăl meu – tot copil unic – crescuse şi locuise cu părinţii lui pînă cînd se însurase. Lucru surprinzător, în certificatul meu de naştere scrie că am venit pe lume în Bloomsbury, în Brunswick Square, la numărul 5. Mi-aduc aminte că mi s-a zis că m-am născut într-o „maternitate“, însă habar n-am de ce ai mei au considerat că trebuie să meargă tocmai la spitalul acela din centrul Londrei, iar acum, şi la fel se întîmplă cu multe alte întrebări ce îmi vin în minte într-un asemenea demers, e mult prea tîrziu ca să mai pot afla. Numele întreg al tatălui meu este William Frederick Lodge. Cei din familie îi spuneau Will, prietenii îl strigau Bill, iar într-o vreme a folosit în profesia sa numele de Bryan Lodge. În certificatul meu de naştere, profesia lui poartă o titulatură destul de pompoasă, cea de „muzician de orchestră“. Ce-i drept, a cîntat în trupe care îşi spuneau „orchestre“ – Jay Wilbur’s Orchestra, Maurice Winnick and His Orchestra, Arthur Roseberry’s Orchestra –, însă toate cîntau muzică pentru publicul larg, în general derivată din jazz şi cunoscută sub numele de muzică de dans, iar el însuşi se descria drept „interpret de muzică de dans“. Dacă nu s-ar fi născut în 1906, ci în 1935, probabil că ar fi ajuns violonist într-o orchestră simfonică. Avea un talent înnăscut pentru vioară şi luase cîteva lecţii particulare cînd era copil, precum şi nişte lecţii de saxofon şi clarinet ceva mai tîrziu, însă nu avusese parte de nici un fel de educaţie muzicală sistematică, ci era în mare măsură un autodidact.
Părinţii lui nu erau înstăriţi. Bunicul meu, care se numea tot William, dar căruia cei din familie îi spuneau „bunul“, a lucrat ca supraveghetor la departamentele de textile din diverse magazine mari londoneze. Despre el se spunea că e expert în ţesăturile din mătase şi că se pricepea ca nimeni altul să farmece clienţii cu vorba. Într-o perioadă a pus la punct, împreună cu un coleg al lui, un număr semiprofesionist de iluzionism, ceva cu telepatie, pe care îl juca prin vodeviluri. Nu ştiu foarte clar cum funcţiona, însă îţi cerea să ai umor şi să fii iute de limbă. Din nefericire, bunicul avea o slăbiciune pentru alcool şi o pasiune pentru taverne, iar din pricina asta a fost concediat de mai multe ori. În astfel de momente bunica mea, Amelia sau Milly, căreia eu îi spuneam „buna“ şi pe care o iubeam enorm, devenea singura sursă de venituri a întregii familii, căci era o blănăreasă iscusită, care primea de lucru acasă. Bunica tăia şi cosea blănuri de animale, ce reprezentau un element esenţial al garderobei femeilor. Ea era cea mai tînără dintr-un şir de treisprezece copii zămisliţi de John Bush, un legător de cărţi. În 1999, după moartea tatălui meu, am găsit în biroul lui, printre alte acte similare, certificatul de naştere al bunicii, precum şi certificatul de căsătorie al bunului cu buna, şi am descoperit cu uluire că se căsătoriseră în 13 iulie 1906, cu doar şase săptămîni înainte de 26 august, cînd se născuse tata. Ce poveste, ce dramă şi ce suferinţe se ascundeau în datele astea seci? De ce şi-au amînat căsătoria pînă cînd sarcina bunicii a ajuns într-o fază atît de avansată? O fi şovăit ea să-i spună bunului pînă cînd starea ei nu mai putea fi ascunsă nicicum? O fi trebuit să-l înduplece să facă din ea o femeie onorabilă? Sau poate că ea nu şi-a dorit să se căsătorească cu el, în ciuda oprobriului aruncat în acele vremuri asupra mamelor nemăritate? Căsătoria s-a făcut într-un oficiu de stare civilă, nu într-o biserică, iar pe certificatul de căsătorie scrie că mireasa are douăzeci şi unu de ani, deşi în realitate avea doar nouăsprezece.
Primul meu gînd a fost că au făcut asta ca să nu fie nevoiţi să ceară consimţămîntul părinţilor, însă unul dintre martori a fost Henrietta, mama lui Milly, ceea ce înseamnă că, după toate probabilităţile, ea era de acord sau cel puţin se împăcase cu ideea căsătoriei lor, iar tatăl bunicii nu mai era în viaţă. Iată încă un mister insolubil.
Cînd am găsit documentul acesta, m-am simţit îndemnat să îmi cercetez puţin originile, ajutat de un fost student, care devenise expert genealogist. Îmi doream mai ales să verific, dacă puteam, o legendă de familie – una atît de incertă, încît ar putea fi numită la fel de bine şi zvon –, cum că străbunicul sau străbunica din partea tatălui era de origine evreiască. Am savurat întotdeauna umorul evreiesc şi scrierile literare ale evreilor, în special pe cele ale evreilor americani. Mă simt măgulit că textele mele comice au fost comparate uneori cu cele ale lui Woody Allen, iar unul dintre cele mai cunoscute personaje, Morris Zapp, a apărut ca urmare a acestei simpatii. Îmi plăcea ideea că această latură a creaţiei mele ar putea avea o origine genetică. Cei din familia Lodge veneau din Huddersfield, din comitatul Yorkshire, şi aveau legătură, într-un fel sau altul, cu negoţul cu lînă, căci lucrau ca ţesători, la decuparea valurilor de stofă sau în manufacturi de pînzeturi.
La mijlocul secolului al XIX-lea, un anume James Lodge s-a mutat în sudul Londrei, unde s-a angajat ca funcţionar şi s-a căsătorit cu o servitoare din vestul Angliei. Unul dintre fiii lor, Frederick, care era tot funcţionar, s-a însurat cu o croitoreasă. El a fost străbunicul meu. Nu exista nici o eventuală urmă de sînge evreiesc la aceşti Lodge din Yorkshire sau la soţiile lui James şi Frederick. Latura bunicii mele părea mai promiţătoare, de vreme ce numele tatălui ei putea să fi fost unul european, anglicizat ulterior, dar şi aici cercetările au dat greş. Membrii familiei Bush din secolul al XIX-lea (servitori, mici slujbaşi sau meşteşugari), laolaltă cu nevestele lor, cu care s-au căsătorit după ritul anglican, erau cu toţii englezi, în afară de unul, care era irlandez. Astfel, căutarea strămoşului evreu s-a terminat cu o dezamăgire.
DESPRE AUTOR
David Lodge (n. 1935) a studiat limba şi literatura engleză la University College London, iar după absolvire a obţinut un master şi un doctorat în teoria literaturii. Între 1950 şi 1987 a predat la University of Birmingham, apoi s-a dedicat în întregime carierei literare. Reputat romancier, dramaturg şi scenarist, David Lodge se numără astăzi printre clasicii în viaţă ai literaturii britanice. La acest statut a contribuit în mare măsură succesul trilogiei campusului universitar, alcătuită din romanele Schimb de dame (1975, distins cu Hawthornden Prize; Polirom, 2001, 2003, 2015), Ce mică-i lumea! (1984; Polirom, 2002, 2003, 2011) şi Meserie! (1988; Polirom, 2002, 2003, 2012), ultimele două fiind nominalizate la Booker Prize. La Editura Polirom au mai apărut romanele Terapia (1995; Polirom, 2002, 2003, 2012), Gînduri ascunse (2001; Polirom, 2003, 2004, 2013), Muzeul Britanic s-a dărîmat! (1965; Polirom, 2003, 2013), Veşti din Paradis (1991; Polirom, 2003, 2013), Răcane, nu ţi-e bine! (1962; Polirom, 2004, 2013), Cît să-ntindem coarda? (1980; Polirom, 2004, 2011), Afară din adăpost (1970; Polirom, 2005, 2011), Autorul, la rampă! (2004; Polirom, 2006, 2011), Crudul adevăr (1999; Polirom, 2006), Mort de surd (2008; Polirom, 2009) şi Bărbatul făcut din bucăţi (2011; Polirom, 2011).
Sursa foto David Lodge: ziarulmetropolis.ro
