Incognito – un thriller neurobiologic

Cartea lui David Eagleman – Incognito a fost desemnată cartea anului de New York Times, Houston Chronicle, Boston Globe, Scientific American, Wall Street Journal, Amazon și Goodreads. Pentru cei mai mulți cititori ai acestei recenzii e un motiv arhisuficient să și-o cumpere (a apărut la Humanitas, anul acesta) și să o citească. Dacă mai sunt unii care ridică din sprânceană, o să adaug ca David Eagleman face parte din grupul restrâns al personalităților geniale contemporane listate de revista Style. Cum și după acest amănunt, vor rămâne câțiva cârcotași, o să vă spun că mie nu mi-a plăcut prea tare nici coperta, nici titlul. Dar am citit-o. Și după ce am terminat de citit, m-am simțit pur și simplu transportat în altă lume. De fapt, am revenit în aceeași lume, dar cu un sentiment de ușurare, împlinire, un pic mai fericit.

Cronicarii avizaţi care s-au ocupat de carte (și din care găsim scurte citate pe ultima copertă) au spus că e o carte de popularizare a neuroștiintelor, că Eagleman e o mică enciclopedie ambulantă, sau un Copernic în știința minții. Toate sunt adevărate, dar eu am reținut expresia ambiţiosul Eagleman de la New York Observer. Da, e o carte de popularizare. Da, e o mică enciclopedie. Da, are un efect revoluţionar, dar asta nu spune tot. E mai mult decât atât. Because he has a plan. Iar eu n-am să vi-l dezvălui imediat pentru că nici el nu o face.

Cartea e un scenariu care, dacă ar fi existat o secțiune de film neurobiologic, Mc Kee și Syd Fields l-ar fi predat la cursurile lor de scenaristică, e un puzzle story, cu intrigă bună, acte, climax, twists-in-the-plot, care urmărește relația pasională și capricioasă dintre creier și minte. Sau dintre conștiință și inconștient. Sau dintre spirit și masa neuronală. Îmi pare rău că în literatura de specialitate din limba română încă plutește o oarecare ambiguitate legată de conștiintă, conștiență și cunoștintă. Chiar și pentru psihiatri. Capitolele de început din Predescu, care abordează și problema nivelurilor conștiinței, nu prea sunt citite de rezidenți pentru că (vă asigur şi eu) din primele zece secțiuni din tematica de specialitate nu pică subiecte la examen. În fine, felurile conștiinței, diferența dintre creier și minte, vor fi deduse în context.

Cartea are și un subtitlu de thriller – Viețile secrete ale creierului, iar la final, găsim zâmbind o reprezentare schematică a creierului, cu principalele arii corticale, care se intitulează – Personajele.

În pregeneric apar câțiva din predecesori (într-o manieră și ordine tare personale): Galileo Galilei, Toma d`Aquino, filozoful german Johann Friedrich Herbart, întemeitorul psihofizicii – Ernst Heinrich Weber, Freud (bineînțeles) cu viziunea sa empirică și intuitivă asupra inconștientului, dar și cei de la Pink Floyd, care dau chiar titulatura secțiunii – There`s someone in my head, but it`s not me.

Urmează o parte mai puțin interesantă pentru cei care au minime preocupări pentru psihologie și care au deschis facebook-ul în ultimii cinci ani – ce nu știm despre minte, iluzii optice, sinestezie, imagini suprapuse, felul în care văzul ne înșală, tiparele după care categorisim imaginile și percepem realitatea. Pe scurt, modul complicat în care umwelt-ul nostru interacționează cu umgebung-ul alter. Lucrurile încep să se complice și să devină tot mai fascinante odată cu Gândurile care nu pot fi gândite (aici cred că se referă la impulsuri, de fapt) și cu Echipele de adversari din creierul nostru. Referindu-se la activitatea inconștientă ca la o adevărată dezbatere, Eagleman introduce chiar și un termen care m-a făcut să zâmbesc – neurodemocrația. Cu argumente bine alese și cu un discurs științific fundamentat (dar pe înțelesul tuturor), Eagleman expune și disecă în amănunțime compartimentele, sistemele și subsistemele care funcționează independent în creierul nostru și, de multe ori, produc efecte contradictorii. La Freud, aveam niște explicații la fel de corecte despre actele ratate, dar Eagleman duce lucrurile și mai departe, până când ne convinge că aproape avem mai multe identități perfect armonice și conturate într-o singură ființă, dar care se pot afla într-o dizarmonie desăvârșită.

În tot acest război, în această dezbatere politică inconștientă, rolul conștiinței, al Eului, e unul foarte redus, are loc o descentrare a propriului univers, nu suntem noi ceea ce suntem. Sau mai bine zis, cine suntem noi, de fapt?

Aș face aici o paranteză foarte importantă, pe care de mult vreau s-o aduc în discuție. Unul dintre autorii pe care Eagleman îi citează ca pe un cornerstone e neurofiziologul Libet, ale cărui experimente din 1965 au pus pentru prima dată sub semnul întrebării conștiința, free will / liberul arbitru (pentru mine, nu-i totuna). Subiecții erau puși să își miște degetul randomly, iar observatorul înregistra timpul dintre mișcarea degetului și activarea impulsului pe scoarța cerebrală (conștientizarea gestului). Cercetătorii (Kornhuber și Deecke) au fost surprinși să observe că această conștientizare a gestului venea după mișcarea propriu-zisă, la aproape o secundă mai târziu. Libet doar a reluat și a prelucrat experimentul în 1985, cerând subiecților să urmărească pe un cronometru și să noteze când se hotărau să miște degetul și a constatat același lucru, degetul se mișca (cu doar 0,2 secunde) înaintea actului de voință. De aici, o întreagă speculație despre deciziile noastre voluntare. Suntem sau nu autorii gesturilor și acțiunilor noastre? Avem sau nu liber arbitru? Mie, oricum, noțiunile nu mi se pare superpozabile.

Există însă un articol care, în 2012, a făcut vâlvă în lumea științifică, al lui Hameroff, și de care Eagleman trebuie să nu fi știut (cartea, în original, a apărut în 2011). Chiar și Libet se întoarce asupra propriilor descoperiri și afirmă că, de fapt, măsurătorile nu erau corecte, în sensul că se producea o transmitere backward a impulsului electric, iar acest lucru înseamnă că, totuși, conștiința e apriorică. Posibilitatea de a transmite un potențial de acțiune înapoi în timp a fost o ipoteză luată în râs, dar nu a fost complet desființată. Meritul lui Hameroff este că validează corecția lui Libet aplicând noțiunea de entanglement la nivel neuronal.

Entanglementul nu este postulat de Hameroff, ci chiar de Einstein, care a avut de-a lungul timpului păreri contradictorii față de ceea ce descoperise – a fost surprins, l-a luat în derâdere și apoi l-a abandonat, numindu-l a spooky action at distance. Cine a impus definitiv entanglementul în fizica cuantică a fost Schroendinger și, chiar dacă e un fenomen controversat, e singurul care, deocamdată, poate să explice multe lucruri. Foarte, foarte schematic și reducționist – entanglementul spune că observația unei particule cuantice influențează la distanță proprietățile unei particule soră. Oricum, e suficient pentru ce trebuie să ştim noi. Revenind la Hameroff (am încercat fără succes să popularizez atunci printre cunoscuți articolul său revoluționar din Frontiers in Integrative Neuroscience), tot foarte schematic și reducționist, meritul lui este că reușește să demonstreze că, prin acele gap junctions (spuneți-le microtubuli, dacă vreţi), neuronii funcționează ca o singură masă, o masă de atomi care, evident, se va supune și ea fenomenului de entanglement. Iar asta înseamnă… Q.e.d. Semnalul electric (potențialul de acțiune) se poate transmite invers în timp. Conștiința e apriorică. Eagleman nu e convins că modelul cuantic se poate aplica neuroștiintelor, chiar dacă e un critic acerb al mecanicismului și reducționismului. Spune foarte limpede că se poate… dar, deocamdată, nu știm acest lucru. Doar pentru că ambele sunt misterioase nu înseamnă că sunt același lucru.

Și, după acest update, revenim la scenariul lui Eagleman și ajungem chiar la punctul culminant. Am pomenit că e membru în Comisia pentru etică și tehnologii inovatoare? Nu, dar v-am spus că he has a plan. Și că e ambițios. Bun, miezul fierbinte al cărții e Culpa, în termeni de voință de acțiune, discernământ, responsabilitatea faptelor noastre. Dacă suntem doar o mică insulă conștientă, vârful unui iceberg de inconștient, de pulsiuni contrare, de sisteme și subsisteme, cum putem fi judecați pentru faptele noastre? Viziunea lui e umană, sinceră, generoasă. Și e (sau, mai bine spus, dar e) în folosul societății. El mută perspectiva de pe retroactiv (pedeapsă) pe prospectiv (recuperare). Și care e cel mai folositor demers pentru omenire – o pedeapsă umilitoare, care îndobitocește un individ pentru o faptă oricum consumată? Sau recâștigarea lui?

Soluția lui Eagleman este remodelarea mentală. Antrenamentul prefrontal e un soi de exercițiu mental de amânare a satisfacerii impulsului în favoarea dezbaterii interioare a consecințelor pe termen lung. Lăsați partidele inconștiente să dezbată. Revenim la minunatul lui termen de neurodemocrație. Doar că pe mine acest demers mă sperie un pic. Deocamdată, antrenamentul prefrontal e pe mâini bune. E un soi de reflexie, de meditație, nimic special, ceva pe care ar trebui să îl întreprindă oricine. Iar Eagleman stipulează:

Țelul etic este să-l schimbi (pe individ) cât mai puțin posibil pentru a-i permite comportamentului său să se alinieze cu nevoile societății.

Cât mai puțin cu putință. Frumos, uman, în definitiv, rezonabil. Dar nevoile societăţii…? Dacă antrenamentul acesta ajunge pe mâini mai puțin nobile decât cele ale lui Eagleman? O societate care va cere un anumit tip de individ, cu un anumit comportament dezirabil – să zicem – să nu bea, să nu fumeze, să nu mănânce zaharuri sau să nu înjure? Perspectiva unor noi Randle Mc Murphy aduși pe calea „cea bună”, acum printr-un mecanism mult mai subtil și mai bine țintit decât o lobotomie, printr-o acțiune neuromoleculară, mă sperie. Vrem să inventăm un om dezirabil pentru societate. Un răspuns neliniștitor: sigur că da. Putem să o facem?

Exact acum vine un nou twist in the plot al scenariului lui Eagleman, pentru că, așa cum v-am spus, avem de-a face cu un film bun, cu suspans și final neașteptat. Momentul pică exact acolo unde trebuie, la finalul actului doi, iar eu nu m-am putut abține să nu mă gândesc la cartea lui Heinrich Boll – Casa Văduvelor, și la Martin care se trezește în fața înfricoșătoarei întrebări întâi a catehismului – În ce scop suntem noi pe pământ?

La fel și Eagleman, se trezește în fața cutremurătoarei întrebări a existenței. Capitală – cum îi spune el. Avem suflet (extrabiologic) sau e doar o producție a masei noastre neuronale, a neurotransmițătorilor, a moleculelor, energia unor procese chimice? Adevărul e că nu știm. Nici el nu știe. Și nici nu vom ști prea curând. În 200 de milioane de ani, sistemul nostru solar va dispărea. Mai e mult până atunci, dar pentru omenire, cum spunea Leslie Paul (citat de Eagleman), înseamnă că am ars ca un băţ de chibrit și după noi nu mai rămâne nimic. Până atunci, nu ne rămâne decât să căutăm, afirmă optimist Eagleman. Dar drumul e lung, nu știm deocamdată mai nimic. Eagleman compară achizițiile studiilor neuroimagistice (grosul cercetării în prezent) cu un astronaut în spațiu care e rugat să descrie ce vede prin hublou pe Pământ. Sigur, poate va vedea un vulcan, o dâră de fum, va vedea un incendiu uriaș si alte lucruri „macro”. Dar nu va vedea mișcarea fluxului de mărfuri, fluctuațiile bursei, dezbaterile politice, mișcarea oamenilor. Și multe, multe alte lucruri. Cosmosul dinăuntru e la fel de vast ca cel în care trăim.

Finalul cărții lui Eagleman e magistral. Am decăzut din centrul Universului, am decăzut de pe tronul speciei supreme pe Pământ (v. și Al treilea cimpanzeu a lui Jared Diamond), iar acum am decăzut din centrul propriei noastre ființe. Nu suntem decât niște oameni care nu știm (aproape) nimic. Tocmai asta e tulburătoarea frumusețe a condiției umane și (paradoxal) o reafirmare a Umanismului. Iar pentru un chietist ca mine e un gând liniștitor.

Editura: Humanitas