„Al treilea cimpanzeu”, de Jared Diamond

0

„Există în lumea gândirii “mări primejdioase” pe care nu pot naviga decât cei dispuşi să-şi înfrunte propria neputinţă fizică. Şi mai presus de orice, există eliberarea de tirania Fricii, tiranie care le ascunde oamenilor lumina zilei şi-i face în continuare nevolnici şi cruzi. Nu s-a eliberat de frică cel ce nu cutează să-şi contemple lucid locul în lume.” – B. Russell

Oamenii au pus probabil de-a lungul timpului la fel de multă energie şi inteligenţă în a se cunoaşte pe ei înşişi ca şi în a se ascunde de ei înşişi. Abia în ultimul secol şi jumătate, omul a început să-şi cunoască originile, istoria veche, evoluţia şi caracteristicile, deopotrivă complexe şi contradictorii. Cei mai mulţi dintre oamenii de azi rezistă acestor revelaţii sau ignoră elemente fundamentale ale acestei cunoaşteri. Cea mai mare parte a omenirii se înţelege încă pe sine mitologic şi/sau ideologic, încurcând registrele şi păstrând doar ceea ce este convenabil şi eliminând tot ceea ce este neliniştitor şi neconvenabil.

De ce stau lucrurile aşa?

Motivele sunt prea multe pentru a le aminti exhaustiv, însă iată câteva dintre cele pe care le consider fundamentale:

a) omul a început să depună un efort intelectual de a-şi întelege (mitologic, religios sau filosofic) originea şi locul în Univers abia recent. Originile necontestate ale limbajului uman (care a adus cu sine arta şi probabil capacitatea de a povesti şi care a produs în cele din urmă scrisul) nu sunt mai vechi de 40.000 de ani, la o specie care s-a desprins de cimpanzei acum 7-8 milioane de ani. Aproape întreaga sa existenţă, omul s-a ignorat pe sine. Când a început să se înţeleagă ca obiect al cunoaşterii, omul era deja produsul unui proces complex, care durase milioane de ani şi pe care îl ignora;

b) în al doilea rând, omul este o fiinţă avidă de sens, care a încercat să-şi reprezinte mereu locul său în Univers ca fiind unul semnificativ. În teologia clasică (a creştinismului, dar nu numai), omul nu se sfieşte să se înţeleagă pe sine drept centru al creaţiei şi imagine a lui Dumnezeu. De altfel, întreg umanismul clasic, de la Platon până la Hegel, se hrăneşte din teza rupturii fundamentale dintre om şi restul lumii vii. Omul este pur şi simplu altceva decât animalul;

c) în al treilea rând, fiind o fiinţă narativă prin excelenţă, omul a creat poveşti seducătoare despre sine cu mult înainte să încerce să se înţeleagă sub aspiciile mult mai modeste şi mai puţin ispititoare ale ştiinţei.

Astăzi, după secole de erodare continuă a premiselor triumfătoare ale umanismului clasic, omenirea pare mai confuză şi mai puţin împăcată cu sine ca niciodată. O simplă enumerare a caracteristicilor fiinţei umane, aşa cum ne-au fost dezvăluite de biologia evoluţionistă, de antropologie sau psihologie, este de regulă văzută în sine ca un act subversiv, deşi onestitatea intelectuală ar trebui să fie o precondiţie a (auto)cunoaşterii. Credincioşii se încaieră cu ateii într-o luptă în care fiecare tabără îşi are fanaticii ei. Prăpăstii de ură despart civilizaţii care comunicau şi se fertilizau reciproc acum nici o mie de ani. Posesor de arme de tip “global killer”, omul se expune pe sine zilnic riscului unui dublu holocaust: cel nucear şi cel ecologic. Miliarde de dolari sunt investite anual în înarmare, în pseudoştiinţă şi în pseudoproiecte, în timp ce ignorăm senini chestiuni ecologice critice. Iar ţări europene civilizate (cum pretindem că este şi ţara noastră) ignoră şi izgonesc din sistemele lor de educaţie teoriile neconvenabile despre om, deşi acestea sunt printre cele mai bine fundamentate piese de cunoaştere umană.

De ce s-a ajuns aici?

Fenomenul nu este greu de explicat, el devine pe deplin inteligibil prin prisma noţiunii de “rezistenţă” din psihologia abisală. Tindem să nu dăm crezare sau chiar să respingem violent informaţiile care zguduie sau distrug imaginea noastră confortabilă despre lume şi despre noi înşine. Confortul psihologic face rareori casă bună cu informarea onestă, iar liniştea sau chiar fericirea unei fiinţe umane devin tot mai improbabile şi mai greu de obţinut în prezenţa adevărurilor incomode. Liniştea netulburată bazată pe ficţiuni asiguratoare sau căutarea complexă a fericirii într-o manieră lucidă? Acesta este un târg care îi este propus zilnic fiecăruia dintre noi. Iar cei mai mulţi aleg liniştea netulburată.

Cartea lui Jared Diamond, tradusă finalmente (şi foarte bine) la Editura All, îşi propune o reconstrucţie sintetică şi convingătoare a imaginii omului în lumina descoperirilor ultimelor două secole. Evident o imagine supusă revizuirii şi jocului confirmării în manieră ştiinţifică, dar, până în acest moment, cea mai coerentă şi mai riguroasă imagine despre om de care dispunem. Credinţa fermă a autorului (şi a mea) este aceea că un nou umanism nu este posibil până când omul nu-şi va aşeza onest în faţă oglinda cunoaşterii. Prin ce este însă şocantă această imagine de sine? Prin ce vexează ficţiunile consolatoare şi de ce este respinsă cu atâta patimă? Va las să judecaţi singuri. Aproape fiecare informaţie despre om pe care o avem astăzi are potenţialul de a scurtcircuita una sau mai multe dintre iluziile umanismului mitologic.

Înainte de toate, suntem primate. Diferind prin mai puţin de două procente de verii noştri cei mai apropiaţi (cimpanzeii), având în comun cu ei nenumărate pattern-uri fizice, psihologice şi sociale, putem fi fără nicio problemă descrişi ca aparţinând unei a treia specii de cimpanzeu (primele două sunt cimpanzeul comun şi cimpanzeul pigmeu sau bonobo). Nu există niciun dubiu în această privinţă. Evoluţia umană este foarte bine documentată, atât fosil cât şi genetic, iar mitul “verigii lipsă” cu care aţi crescut (dacă aţi avut norocul ca cineva să pomenească măcar de asta în decursul perioadei voastre de educaţie) este doar atât: un mit. Există numeroase specii la care verigile intermediare lipsesc. Din fericire, omul nu este dintre acestea.

Veţi fi apoi surprinşi să aflaţi că sexualitatea umană, desfăşurată în general în cadrul unor cupluri monogame, nu numai că nu este tipică pentru lumea primatelor, dar este de fapt complet atipică, plină de curiozităţi şi particularităţi greu de explicat. S-a discutat mult în ultimele decenii despre ce este “natural/normal” şi ce este “nenatural/deviant” în sexualitatea umană. Adevărul este că e greu de definit “naturalul” în materie de sex, întrucât toate combinaţiile şi strategiile posibile au fost “încercate” în natură.

Iată doar câteva elemente care fac ca sexualitatea umană să fie atipică pentru primate: monogamia (care se întâlneşte doar la giboni, relativ îndepărtaţi genetic de noi, restul primatelor având soluţii poligame), practicarea sexului în intimitate, ovulaţia ascunsă, menopauza feminină (întâlnită la foarte puţine specii; printre ele, un şoarece marsupial la care menopauza apare la mascul), grija parentală şi implicarea în creşterea progeniturii inclusiv pentru mascul, practicarea sexului de plăcere şi fără intenţia de a concepe, durerile naşterii, dimensiunile uriaşe ale penisului la bărbaţi sau ale sânilor la femei etc. Vom afla, de asemenea, cu surprindere, că traiul în colonii de cupluri monogame nu se întâlneşte la nicio rudă apropiată genetic, dar se regăseşte la… pescăruşi (monogamia este, de altfel, mult mai caracteristică păsărilor decât mamiferelor). Vom afla, întru deplina şocare a cititorului bine situat moral, că sexul extramarital este una dintre cele mai “naturale” şi mai comune strategii în lumea vie. Desigur, putem avea o opţiune culturală pentru a-l respinge, nu putem însă utiliza argumentul “naturalului”.

Descoperim uimiţi cum pentru toate comportamentele pe care de-a lungul istoriei noastre le-am considerat strict umane avem, de fapt, precedente în lumea animală: utilizarea limbajului, utilizarea drogurilor, precum şi a altor comportamente autodistructive, comportamentul artistic ş.a.m.d. Vom descoperi că suprimarea altor grupuri şi genocidul sunt comune în lumea animală şi că aceste umbre pândesc fiinţa umană prin moştenirea sa evolutivă. Dar că tot din lumea animală provin empatia şi sociabilitatea, bazele psihologice și biologice ale moralei şi altruismului. De fapt, nimic nu este absolutamente uman (adică fără precedent în lumea animală) cu excepţia suicidalei porniri de distrugere a propriului nostru mediu. Dacă există ceva ce face omul unic, acest ceva este modul particular în care se combină în natura sa feluritele caracteristici răspândite peste tot în lumea animală.

A recunoaşte originea şi parcursul evolutiv al omului înseamnă a-i anula excelenţa culturală? Înseamnă oare a-i anula metafizicile? A-l (re)aduce la barbarie şi animalitate? A regresa la sterilitatea unui materialism găunos? Nimic din toate acestea. A identifica abordarea ştiinţifică a omului cu ateismul ideologic este o lectură răuvoitoare şi unilaterală. Cred, la fel ca Jared Diamond, că înţelegerea şi acceptarea istoriei şi moştenirii noastre biologice este o pre-condiţie a unei juste poziţionări în cosmos şi, de ce nu, miezul unui umanism al modestiei şi al fragilităţii:

„Este evident că oamenii sunt diferiţi de toate celelalte animale. Este de asemenea evident că aparţinem clasei mamiferelor mari până la cel mai mic detaliu al anatomiei şi moleculelor noastre. Acest paradox este cea mai captivantă caracteristică a speciei umane… Depindem în totalitate de unelte, şi nu doar de propriile mâini pentru a ne câştiga existenţa. Cei mai mulţi dintre noi poartă haine şi se bucură de artă, iar mulţi cred într-o religie. Suntem răspândiţi de-a lungul întregului glob, suntem stăpâni pe o mare parte din energia şi producţia sa şi începem să ne extindem către adâncurile oceanului şi în spaţiu. Suntem de asemenea unici în ceea ce priveşte comportamentele noastre sumbre..”

Fiinţe complexe, provenind dintre speciile animale, dar depăşindu-ne condiţia prin cultură, avem înainte fie un viitor infinit de fascinant, fie anihilarea totală. Nu trebuie să uităm că „în ultimele decenii am dezvoltat capacitatea de a trimite semnale radio către alte galaxii, dar şi de a ne şterge singuri de pe faţa Pământului”.

Credincioşi sau nu, adepţi ai unei metafizici sau naturalişti atei, nu putem începe azi o meditaţie despre om fără a înţelege fiinţa umană în toată complexitatea ei. Iar această complexitate presupune biologicul. Întrebarea este cât adevăr suportăm.

Poţi citi un fragment din carte – aici.

Editura ALL;

Anul apariţiei: 2015;

Nr. pagini: 360;

ISBN: 978-606-587-146-5.

Despre autor

De când am învăţat să citesc, viaţa mea s-a desfăşurat numai în preajma cărţilor. Citesc orice mă face să mă simt curios, neliniştit, acasă sau străin. Citesc orice mă face să mă întreb şi să nu dorm noaptea. Citesc orice promite să nu se lase rezolvat uşor. Cred în metodă, dar nu mă pot ţine de ea, aşa că am decis să-mi accept în cele din urmă condiţia de gurmand livresc. Citesc pe apucate, din intuiţie, din plăcere, iar când scriu despre ceea ce citesc, încerc să pun în rândurile mele câte puţin din toate acestea.

Lasă un comentariu