De câte ori am vrut să-i ascult pe Lucian Ban & Mat Maneri în direct a intervenit ceva. Țin minte că de vreo două ori mi-am cumpărat și bilet (cu mult timp înainte de susținerea concertului în sine) și tot n-am ajuns. I-am ascultat în direct la radio sau din înregistrări, dar un concert de jazz live e (de foarte multe ori) mai bun decât orice înregistrare. Iată că a trebuit să iau drumul Clujului și să ajung la Festivalul Internaţional de Teatru INTERFERENŢE 2018 (organizat de Teatrul Maghiar de Stat Cluj) ca să reușesc să-i văd și să-i ascult pe cei doi. Ș m-am bucurat că au avut, de această dată, cu ei o voce de excepție, ce a a Sandei Weigl.
Ea are o poveste de viață specială dar ce e de apreciat este felul cum a reușit să convertească în muzică toate constrângerile și toate suferințele de care a avut partea de-a lungul anilor. Pare că pentru ea muzica s-a inventat doar pentru a o ajuta să reinventeze lumi noi și să recreeze paradisul pierdut. O voce cu un timbru special și o personalitate foarte bine conturată, individualizată până în cele mai mici detalii, iată cine este Sanda Weigl pe scurt.
Lucian Ban & Mat Maneri (2018), credit foto Antonio Porcar Cano
Încă de la intrarea în scenă (Sala Studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj) a celor trei mi-a fost clar că voi asculta ceva atipic. Și așa a fost. Chiar dacă Maneri a fost răcit și au existat și ceva probleme cu sunetul, Lucian Ban, Mat Maneri și Sanda Weigl au reușit să dea ce e mai bun din ei și să transpună publicul într-o altă lume. S-au completa reciproc, s-au pus în valoare la momentele potrivite, momentele de solo și/sau duet au fost atent aduse în prim-plan, astfel încât spectacolul în totalitatea sa să se contureze treptat. Căci da, programul serii a fost foarte bine pus la punct, succesiunea bucăților muzicale nefiind deloc întâmplătoare.
Credit foto arhiva Sanda Weigl
Publicul românesc (de jazz) este mai puțin obișnuit cu muzica de cabaret. Cu excepția celor câteva musicaluri care s-au montat în ultimii ani (și care, toate, au avut viață scurtă pe scenele din România, dar despre de ce stau lucrurile așa vorbim cu altă ocazie), nu prea se aduce în atenția ascultătorilor această „specialitate” muzicală. Și e păcat, pentru că chiar e o muzică frumoasă, bine scrisă, care a avut parte de atenția unor mari compozitori și care a contribuit foarte mult la dezvoltarea teatrului în secolul XX. Îmbinarea dintre muzică și un libret de calitate, cum este și în cazul The Threepenny Opera nu face altceva decât să ajute spectatorul de astăzi să pătrundă într-o lume ce pare mult prea îndepărtată. Și, cumva, istoria s-a scris și cu ajutorul muzicii. Kurt Weill este unul dintre marii compozitori ai secolului trecut care a reușit să dea iubitorilor de muzică câteva dintre capodoperele genului invocat. Și poate că nu întâmplător parte din succesul de care se bucură și astăzi lucrări muzicale ca The Threepenny Opera sau Rise and Fall of the City of Mahagonny este dat de faptul că Bertolt Brecht este autorul libretului.
Aranjamentele muzicale ale serii au fost realizate de către Lucian Ban și Mat Maneri. S-a simțit experiența celor doi, pentru că niciuna dintre piesele serii nu a sunat anacronic, n-a avut urmă de praf pe ea și nici n-au lăsat indiferenți spectatorii. Este momentul să spun că în sală au fost și oamenii aflați la vârsta maturității depline, dar și tineri, cu toții fiind fascinați de felul cum Sanda Weigl s-a jucat cu vocea ei, până într-acolo încât aproape nimeni nu mai vroia să plece acasă.
Whisky Bar – piesa muzicală cu care începe Rise and Fall of the City of Mahagonny a deschis și Lost in the Stars, o intrare în atmosfera anilor de început de secol XX extrem de binevenită. După care ne-am trezit pur și simplu că facem parte din acea lume, că nimic din cele ce vedem/auzim/trăim nu ne este străin, că noi, cei din sală, suntem în altă parte și în altă lume. Ne-am învârtit printre personajele din cele două musicaluri, am fost umăr la umăr cu Marlene Dietrich și Edith Piaf. Și asta doar pentru că Sanda Weigl a știut să ne conducă, încet-încet și să ne ghideze într-o lume care, altfel, ni se pare de mult apusă. Lcuian Ban și Mat Maneri merită aplauze pentru felul cum au știut să o pună în valoare pe Sanda Weigl, să-i creeze momentele și săo pună în cea mai bună lumină posibilă. Mi-a plăcut mult și felul cum s-au făcut trecerile de la momentele de solo la cele de grup, după cum mi-a plăcut să-l văd pe Lucian Ban foarte prezent, știind probabil că Maneri nu e în cea mai bună formă.
Un concert de jazz de cea mai bună calitate, un tribut mai mult decât binevenit adus lui Kurt Weill, o lecție despre cum se face musical de cea mai bună calitate, asta a LOST IN THE STARS în câteva cuvinte. Aș reascultat-o pe Sanda Weigl oricând și cu ochii închiși, ultimul bis al serii fiind mai mult decât o invitație de a o cunoaște pe ea și muzica ei mai bine.
LOST IN THE STARS – THE MUSIC OF KURT WEILL
Concert de jazz în cadrul Festivalulului Internaţional de Teatru INTERFERENŢE 2018
Voce: Sanda Weigl
Violă: Mat Maneri
Pian: Lucian Ban
