Lampa lui Ilici

De la primele cadre din Moromeţii 2, m-am gândit la Pădurea Katyn, şi la regia lui Andrzej Wajda, fiindcă sunt câteva elemente care aduc aceste două filme, realizate în epoci diferite, cu subiect şi estetică diferită, într-o zonă comună, aceea a subtilităţilor limbajului cinematografic. Pădurea rămâne, în sine, un personaj în ambele creaţii cinematografice, arborii sunt filmaţi fie ca şi cum ai ridica privirea spre cerul izbăvitor, dinspre rădăcină spre coroană, fie transversal, în secţiune, prinzând fascicule de lumină strecurate printre trunchiuri – iar în filmul românesc chiar auzi pădurea, pe coloana sonoră, foşnind neliniştitor, ca în zilele caniculare pândite de furtună.

Şi momentul evocat este cam acelaşi, anul 1940 şi anii care au urmat imediat, cu schimbările dramatice produse în destinul a milioane de oameni. Atmosfera, decorurile, reconstituirea fiecărui detaliu care ţine de conturarea epocii, de la costume, la obiectele de mobilier,scenele cu personaj colectiv, toate există în ambele filme.

Aş mai spune că şi în Pădurea Katyn, şi în Moromeţii 2 apare un registru tragic, exprimat la intensităţi diferite. În filmul polonez sunt reconstituite, ca într-un documentar, ororile prin care trec prizonierii de război, executaţi în masă de poliţia secretă sovietică. În filmul românesc, tot ca într-un documentar, suntem martorii ravagiilor pe care timpul le face în viaţa unui sat, a unui popor şi în viaţa unui om, care îmbătrâneşte văzând cu ochii, fiindcă nu înţelege rostul unor schimbări inevitabile, impuse de „Armata rusă eliberatoare”, reforme şi schimbări sociale care aruncă totul în absurd – Moromete îi întreabă mereu, când pe Niculae, când pe primar sau pe Ţugurlan, dacă lumea aceea nouă pe care o construiau ei,după modelul lui Lenin, pornind de la înfiinţarea în sat a gospodăriei colective cu nume hilar, Lampa lui Ilici, lumea lui Ouăbei şi a lui Isosică, lumea aceea era mai bună decât lumea veche?! Vor ei să facă o nouă orânduire. Dar ştiu cum?! Ştiu ei cum să facă asta, să schimbe lucrurile, mutându-le definitiv din matca lor?!

Ce nu apropie cele două filme este tehnica perspectivei. În Moromeţii 2, filmarea este făcută, frecvent, de sus în jos, urmărind realizarea unor cadre care au propriul cod de semnificaţii. E ca şi cum ai vrea să prinzi ansamblul, cu tot dinadinsul, să înţelegi, la nivelul mesajului, că istoria personală se topeşte în istoria mare, a comunităţii. Tot filmul este marcat de această perspectivă, care permite panoramarea, o tehnică pe care o folosise regizorul Stere Gulea şi în Moromeţii 1, este adevărat, mai puţin apăsat.

Salcâmii maiestuoşi, alcătuind o pădure întreagă, sunt prinşi pe trei sferturi din imagine, în vreme ce omul, în sfertul său, plasat în partea de jos a cadrului, pare strivit de arbori sau, oricum, proiectat ca o siluetă fragilă în această natură impozantă. Este un fel de a spune că omul nu stăpâneşte deloc vremurile, cum nu-şi stăpâneşte nici destinul.

În altă secvenţă, realizată în aceeaşi manieră, este surprins Niculae, care porneşte, pe jos, peste câmp, spre localitatea Miroşi, un fel de orăşel. N-a terminat Şcoala Normală, a făcut trei ani, ar mai avea unul, dar Moromete nu vrea şi nu poate să-i plătească taxele, cu toate că înţelege, din timp,că băiatul lui nu glumeşte: băiatul lui va pleca, la fel ca ceilalţi fraţi mai mari (fraţii vitregi), din sat, fiindcă „nu mai vrea să fie ţăran”. Vrea să „propăvăduiască” dreptatea socială, cum îi spune, pe jumătate ironic, tatălui său, care îl întreabă din ce-o să trăiască, dacă nu se face învăţător. Camera de luat vederi se ridică peste orizontul câmpiei dunărene, prinzând în cadru o fântână cu ciutură şi pământul ras, cum rămâne, de obicei, la sfârşitul verii, după recoltarea grânelor. Drumul pe care merge Niculae se vede şerpuind prin mijlocul câmpului, ca o eşarfă de praf, ocolind malul plin de papură al unei bălţi.

Tânărul duce în mână un pachet de cărţi legate cu sfoară – citise Fraţii Karamazov şi vrea să ia cu împrumut Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, şi chiar un Faulkner. În oraş, tânărul se opreşte la librărie. Acolo unde alţii vin să cumpere hârtie de prins muşte, el merge să întrebe de Mizerabiliil ui Victor Hugo şi să îi dea tinerei de la tejghea, care are o cunoştinţă în lumea scriitorilor, o povestire intitulată Calul. Povestirea se pierde, în cele din urmă, fiindcă Niculae nu ştie încă să aibă grijă de manuscrisele sale – nişte foi rupte dintr-un caiet, care nici nu sunt, de fapt, manuscrise, în înţelesul consacrat al termenului, scrise, cum sunt, cu mâna stângă, stângaci, pe un caiet cu pagini rufoase, cu un ciot de creion, stând pe genunchi, în tindă sau la marginea pădurii de salcâmi.

Moromete rosteşte şi în film, la fel ca în roman, replici sonore. Mergând supărat, pe mijlocul drumului, Moromete vorbeşte singur, fiindcă nimeni nu pare să-i înţeleagă zbaterile: Parcă ai cu cine să vorbeşti?! Catrina îl părăseşte şi îi trimite vorbă prin Niculae – Nu vrea să te mai vadă cât trăieşti! îi transmite Niculae. Ei, spune Moromete, atunci mai are de aşteptat! Fiindcă nu a plătit cotele, primarul Vasile vine să-i ia vitele din ogradă. Impasibil, din pat, Moromete îi strigă că mai e o oaie în grajd, s-o ia şi pe-aia. Când un vecin îl întreabă pe Ilie unde se duce, el răspunde: Unde să mă duc?! La dracu’! Niculae îi moşteneşte felul de a vorbi. Când Moromete îl întreabă cu ce bani o să meargă el la Bucureşti, să termine şcoala, tânărul îi răspunde, luându-l de după umeri: Păi, nu-mi dai tu?!

Spre deosebire de Moromeţii 1, în această a doua parte, sunt prinse şi cadre din afara satului, scenariul fiind o adaptare liberă a scrierilor importante semnate de Marin Preda, între care şi Viaţa ca o pradă. Pe ecran, apar imagini cu manifestaţiile de susţinere a regelui Mihai, reprimate sângeros de armată, cu cinematografele în care rulează materiale de propagandă, dar şi secvenţe din viaţa urbană – automobile, alunecând pe piatra cubică a străzilor cu clădiri impozante, în Bucureşti, lumea cochetă a oraşului, doamne cu mănuşi şi pălărie, vorbind franţuzeşte, ciocnind cupe de şampanie şi comportându-se frivol, în compania unor domni care frecventează redacţiile ziarelor vremii sau cenaclurile literare.

Din echipa de producţie a filmului regizat magistral de Stere Gulea fac parte oameni care au obţinut premii importante în lumea cinematografiei, cum este cazul Danei Bunescu, cea care semnează montajul şi coloana sonoră (6 premii Gopo şi un Urs de Argint, pentru montaj şi sunet). Creatoarea costumelor, Dana Păpăruz, a fost deja premiată cu Gopo pentru Aferim! și Inimi cicatrizate, în regia lui Radu Jude. O ureche exersată va şti imediat că vocea povestitorului (Niculae, adult), care prinde ca o ramă începutul şi finalulul filmului, este a lui Andrei Pleşu.

Distribuţia filmului este exemplară. Oana Pellea apare în rolul unei cumnate a lui Moromete, într-un rol cu încărcătură psihologică, de femeie ajunsă la bătrâneţe, fără să-şi fi pierdut iluziile sentimentale. Dana Dogaru este o Catrină arţăgoasă, care-şi alungă bărbatul, nu doar cu vorbe, ci şi din privire. Horaţiu Mălăele este un Moromete care poartă cu el, de colo-colo, un baston de lemn, devenit, treptat, cârjă, fiindcă ştie, ireproşabil, să intre în rolul unui om căruia i se spune, şi în familia lui, şi în sat, că nu mai este nevoie de el. Lampa lui Ilici luase în stăpânire istoria.