Alergând, călcând pe apele Poeziei sau (şi) despre (auto-)canibalism absolut, sacru

Lectura Poemului Devorarea Maestrului, practic este aproape un sigur poem, cuprins în cartea cu acelaşi titlu, a coincis cu vizionarea unui film mult aşteptat, Omul care l-a ucis pe Don Quijote, de Terry Gilliam.

În film avem Maestrul Don Quijote, înţeles ca erou spiritual, ca expresie a unei anume divinităţi, proteice, dar şi „deus otiosus”, poate chiar şi capricios, jocul maestru erou – scutier – regizor fiind savuros, poate un pic greu de urmărit şi de înţeles, ca pentru un creştin nepracticant o slujbă la biserică, Gilliam realizând un film-liturghie care se poate revendica şi dintr-un letrism cinematografic (teoretizat sau nu, cine mai ştie?), ispita quijotizării pentru orice Sancho cât de cât răsărit spiritual fiind excelent subliniată… Noua dezordine mondială (şi amoroasă, deja teoretizată de un Pascal Bruckner şi Alain Finkeilkraut), care poate este şi aceea de pe vremea lui Cervantes, dar la o altă turaţie a motoarelor (inexistente atunci, sic!), globaliza(n)tă, are totuşi nevoie de poveste, receptată diferit de fiecare generaţie, care devine blazată sui generis, mai puţin răbdătoare cu noile generaţii.

Povestea are nevoie şi ea de Maestru spiritual, sau măcar de Îndrumător (cartea lui Gălăţanu Senior este dedicată unei legende a literaturii, din nefericire prea puţin cunoscute cu adevărat: „Îndrumătorului meu pe cale, Miti, pe numele lui omenesc, Dimitrie Lupu”) şi după ce săptămâna trecută l-am avut „în vizor” pe Dalai Lama, acum îl avem pe Maestrul (misterios şi fascinant al lui) Mihail Gălăţanu.

Cine e pasionat de dialectica Maestru-Discipol, de avatarurile Spiritului, se va putea bucura… liric meditativ, dionisiac, dar şi apollinic, de un text savuros, despre care se poate spune că se şi auto-devorează.

Se pot învăţa chiar primii paşi pe apă – nu numai mergând, ci şi călcând, alergând, sărind:

„Maestrul meu/ ştia/ să meargă pe ape. De fapt, ştia să calce.//(…) Păi dacă ştii/ să calci, poţi/ chiar/ şi să alergi. Să alergi pe ape: ce frumos!/ ce poate fi mai frumos?/ Tot ce trebuie să faci este să ştii să-i spui apei: uite, draga mea,/ te rog frumos/ să îmi dai voie/ să calc pe tine. Acordă-mi/ şi mie un sprijin./ Şi apa are să îţi răspundă: te rog/ să mergi, păşeşte, dragul meu,/ pe mine.”

Ape suntem cu toţii câteodată, altă dată vinuri: „Maestrul trebuie trăit până la capăt, obosit, fără milă,/ fără nici cea mai mică îndurare,/ trebuie tălmăcit/ şi, mai ales,/ răstălmăcit,/ golit de el însuşi.// Maestrul trebuie tăiat/ bucăţi-bucăţele,/ să te joci noaptea cu ele.// Trebuie făcut pâine veche,/ care se taie pătrăţele/ şi se numeşte anafură/ şi vin de băut…”

Jucându-se cu paradoxurile, curajos cu Sacrul, sfidând tragediile antichităţii, în particular, ale istoriei, în general, Mihail Gălăţanu revendică (nu chiar) „de pomană nopţi de dragoste”: „Vreau să iubesc şi după moarte/ femei vii şi cu sânii tari/ ca blestemul/ şiroind de lapte/ vreau să fiu la fel de viu precum Khayam făuritorul de corturi…”

Veţi vedea că nimic nu este simplu, iar descoperirea unei alte cărţi a lui Gălăţanu, Despre artă, nebunie şi misticism, o carte la limita dintre eseu, proză şi poezie, poate mai puţin proză, mai mult teatru cu… cititorul, dar şi mai mult eseu foarte, foarte bun, o oglindă din care se vor putea înţelege multe aspecte ale artei, de la începuturi până în zilele noastre, ba chiar şi romanul meu, Pirapitinga ar putea fi înţeles mai bine, sic, toate acestea într-o carte care ar fi de neiertat să nu o găsiţi, dar mai ales să o descoperiţi!

Ar fi cea mai tare introducere la o lucrarea monumentală care s-ar putea intitula „Între etologie şi mistică”. Mai exact între etologia spiritului istoric, care ne mai înrudeşte încă, deh, cu primatele şi mistica artelor şi credinţei.

Pe site-ul editurii, la cartea Despre artă, nebunie şi misticism, se precizează, din partea scriitorului:

„…îşi doreşte să fie un proiect de interferenţă a genurilor. Să melanjeze, pe temă, tot ce se poate melanja. Fiecare dintre noi a râvnit, cândva, să fie omul complet al unei culturi. De aici porneşte şi gândul meu. Urăsc citatele. Nu fac apel la ele decât atunci când e absolut necesar. Un singur gând ne mână, spunea, odată, geniul: „Să dăm lumii ceva nou”.

Ar mai fi un lucru de adăugat: nebunul şi artistul sunt feţe ale aceleiaşi monede, spune înţeleptul. În cazul nostru, înţeleptul japonez. A treia faţă a monedei (asemeni sunetului pe care îl scoate o singură mână) este cea a misticului. Din unghiul său, alternat (alterat?) cu cel al artistului, se ţese această carte.”

Întorcându-ne la filmul de la început şi la Devorarea maestrului, regizorul îl mănâncă pe Don Quijote, dar îl şi învie (ca să tuşăm timizi misterul Euharistiei), declarându-i în scena finală Învierea, nemurirea, mântuirea, Scriitorul dă şi nemuririi spiritului Îndoielii (Toma Necredinciosul este, bineînţeles, credincios sui generis) ceea ce este al lui, ultimul poem din carte intitulându-se „nici nu ştim cu adevărat dacă maestrul a trăit”, provocând prin sugestii, gnoseologic, metafizic, ontologic ş.a.m.d., una din traduceri fiind o altă întrebare, dacă noi, oamenii, putem cunoaşte cu adevărat ceva, indiferent ce, de la certitudinea existenţei lui Dumnezeu până la incertitudinea credinţei în propriul destin, talent, har, mega-extra-solipsist vorbind putând să ne întrebăm chiar dacă nu cumva cu toţii nu suntem decât expresia unui singur Ego:

„Nici nu ştim/dacă/ el a trăit/ cu adevărat/ sau nu.// dacă nu cumva/ a fost/ o greşeală? Dacă nu cumva/ a fost o gogoriţă? Noi l-am văzut/ trăind/ dar, cumva, el a trăit în trup? A fost/ materie suferitoare?/ A fost materie pieritoare? A fost materie dogoritoare?// A fost materie mistuitoare?// A fost materie putrezitoare?// S-a uşurat/ şi el/ ca tot muritorul?/ A mistuit cu mistuirea omenească, aidoma oamenilor? Cât duh a fost/ şi cât om?/ Cât om şi cât zeu?/ Şi/ din adânc de duh/ impersonal/ cât a fost carne/ şi cât eu?” (p.76-77)

Desigur, poetul se joacă, îşi permite să se joace şi cu zeii, cu toate riscurile implicate, putând să creadă că regula este să nu existe reguli, deşi comandamentele pot inspira şi ele, dar probabil nu se va convoca nici un Conciliu pentru a condamna vreo erezie. Cu ultimul poem pare să răstoarne clepsidra receptării, te îndeamnă pur şi simplu să reiei cartea de la capăt. De fapt, spre final sunt mai multe poeme care sparg discursul, „un poet al mamei”, p.73, fiind oarecum aronofskyan, aluzia este la „Mother!”, filmul său la fel de îndrăzneţ, nebunesc, dacă vreţi, ca să ne raportăm iarăşi la cartea de eseuri la care am bătut apropo mai sus, ca şi opera întreagă a lui Gălăţanu…

Dar unde este „nebunie”, este şi înţelepciune, este şi dragostea adevărată, se poate şi polemiza pe marginea unor idei, precum aceasta a lui Culianu („Logica românului e, într-adevăr, creştină: face păcat din virtute şi virtute din păcat.” – în „Păcatul împotriva spiritului”, p.191), dar treaba aceasta ţine probabil de teologie şi mai ales de teologi, dar poate cine a iubit cum se cuvine, va fi iertat chiar dacă unii vor cita iarăşi (aici tot din Culianu, op.cit., p.14-16): „Creştinismul afirmă că toate păcatele se iartă, afară de unul singur: păcatul împotriva Spiritului.

În ziua de astăzi (nota Bookhub: este un articol din anul 1987, unde este atacat comunismul, „comunismul”, din perspectiva zilelor de astăzi fiind doar un nume al Răului care se manifestă oriunde este posibil!), păcatul împotriva Spiritului are mai multe nume: imobilism, minciună consolidată, genocid cultural. (…) Omenirea n-a găsit încă nici un remediu împotriva morţii. Totuşi, minuni fără îndoială există. Îndrăzneala de a produce o idee poate duce la viaţă. iar singurul mod de a produce idei este de a le nega pe cele care formează universul îngheţat al românului de astăzi. Moartea este un NU spus vieţii; dar şi viaţa este un NU spus morţii.

Aveţi curajul de a spune NU şi veţi învia a treia zi.

Creştinismul spune că toate păcatele se iartă, chiar şi păcatul împotriva Spiritului. Căci nu există altă moarte decât moartea spirituală şi nu există altă înviere decât aceea în fluviul ideilor. Nu în mlaştina lor mohorâtă.”

Literatura adevărată, mustind de viaţă, de sânge, limfă, lichide interstiţiale, de salivă, de spermă ş.a.m.d. (din această perspectivă, spusele lui Michel Tournier, „Fereşte-te de puritate, este vitriolul sufletului”, capătă noi valenţe, din perspectiva viitorului, suportul cărţilor trebuind să fie nu numai electronic sau clasic, ci şi din mucegaiuri, bube, sânge, limfă), are şi idei, de toate acestea nu duce lipsă Mihail Gălăţanu, plecat de pe malul unui fluviu al tuturor posibilităţilor (şi ideilor), gata să cucerească o anumită lume prin talent şi muncă, chiar prin minuni… literare. Dar cine este profet şi făptuitor de minuni în ţara lui, în comunitatea lui?

Năzuind la Măiestrie, în pofida aparenţelor deloc ca un Hannibal Lecter (Despre artă, nebunie şi misticism este şi o istorie a dialecticii ideilor care i-au marcat opera: „Are Baudelaire o piesă, în poemele sale în proză, care dă măsura întreagă despre o artă poetică, despre un crez estetic, dar, într-un mod strălucit, aş îndrăzni să spun chiar magistral, despre nebunia lumii.

Crezul său estetic este de altfel apropiat cu al meu.

Arta mea poetică o îmbrăţişează pe a lui , dar se distanţează, în mai multe locuri, de „tirania modelului”.

Pentru că, trebuie spus, Baudelaire, orice-ar crede alţii, este un model tiranic.

Mă simt mai degrabă, în mizeria nebuniei mele, un Baudelaire mistic, convertit.”), Hulk super scriitor, dar şi de un rafinament demn cel mai bun neorochirurg („Poezia mea e precisă./ E un instrument chirurgical.”, p.21, deci nu vă lăsaţi introduşi în eroare de posibile paradoxuri, false, aparente oximoroane!), propovăduieşte o doua venire a lui… Baudelaire: „ (Iarăşi n-am să mai scap prilejul de a spune răspicat că eu şi Baudelaire facem parte din aceeaşi familie poetică ( era să zic estetică ), din care mulţi alţi poeţi (o pleiadă întreagă!) se nutresc.

Pomelnicul ar fi, probabil cu totul interminabil, dar nu mă pot abţine să nu rostesc măcar cîteva nume dragi mie: Rimbaud, Lautreamont, Cros, Apollinaire, Arghezi (nu tot, doar cel din „Fătălăul”, „Flori de mucigai” şi „Psalmi”), Dimov, Mazilescu, Daniil Harms, Trakl, Dylan Thomas (cel de tinereţe) şi alţii.

Eu sunt un Baudelaire care se doreşte mîntuit, unul deja care este pe punctul de a îmbrăţişa viaţa monahală.

Baudelaire este o lecţie care încă nu s-a închis, nici măcar prin urmaşii săi “ descendenţii săi direcţi “ pe linie estetică. Arta poetică, în ciuda faptului că dă impresia unei dinamici fără seamăn în ultimul secol, nu a progresat atît de substanţial încît să-l acopere cu praful celei mai uşoare desuetudini.

Poemele sale în proză, partea cea mai rezistentă a operei sale, sunt cu mult mai actuale (estetic) decît savanteriile lui Saint John-Perse (un poet ilustru, de altfel).

Lumea nu a avut destul curaj ca să-l urmeze pe Baudelaire, fie s-a dat înapoi înspăimîntată.

Nu e numai chestie de curaj sau teamă, ci (şi) mai ales de concepţie estetică a epocii noastre, cu mult în urma celei practicate de autorul „Florilor Răului”.

Trăim o cutremurătoare epocă kitch (fertilă, de altfel, în artă), ori Baudelaire este cel mai puţin kitchoman auctore pe care ochii mei l-au citit vreodată.

Baudelaire este chiar „anti-kitchul însuşi.”, aici Gălăţanu fiind un scriitor complementar monstrului sacru Kundera.

Să fie Maestrul din Devorarea… Baudelaire? Sau şi? Deoarece maestrul-monstru (ducă-se lumea la etimologie!) are, bineînţeles, multe capete (Unele enumerate mai sus), dar în cele din urmă de cele mai multe ori ne vom gândi la Iisus Hristos (repet: „Eu sunt un Baudelaire care se doreşte mîntuit, unul deja care este pe punctul de a îmbrăţişa viaţa monahală.” Tot hristianice ar fi, printre altele, „noi nu am ştiut să îl iubim”, p.35, „nici după ce a murit nu am ştiut ce să facem cu el”, p.37, „noi i-am luat viaţa maestrului nostru”, p.39), dar şi alţi lideri spirituali, poate chiar şi o piatră, un copac: „Maestrul ne-a alunecat/ mereu/ dintre palme, ca un peşte.// Maestrul a fost,/ tot timpul,/ în jurul nostru,/ ca o aură protectoare/ – şi / ne-a vegheat.// Ne-a înconjurat/ cu dragoste,/ pentru ca să fim// înconjuraţi de dragoste.// Maestrul nostru a fost înalt,/ atât de înalt/ încât nu se putea privi peste el.// Şi duhul şedea/ în el/ ca legământul/ într-un inel.” (p.8)

La pagina 43 se revine la… mărime şi la distingeri aparte, „Domnul” nefiind, nu-i aşa, un maestru oarecare: „Maestrul meu/ mise părea/ cel mai înalt/ om/ din lume,/ cu toate că nu depăşea/ un metru şaptezeci.// Mi se părea/ că se înalţă/ şi zboară/ peste case/ – dar trebuia să mă bucur,/ căci aşa mi-a fost dat mie.// Şi el îmi spunea:/ este doar/ meritul tău/ că m-ai părăsit./ Şi eu/ îi spuneam:/ e meritul tău/că exişti.// Şi amândoi ne gândeam/ că, de fapt,/ ar trebui/ să mulţumim/ numai Domnului/ pentru întâlnirea noastră.”

Ţinând cont de opera sa (atât cât o ştim acum:

„Eu am trăit opera, / Nu am scris-o/ A scris-o altcineva, în locul meu. (…) Sub mine/ Opera a ars/ încontinuu…”, p.42) şi de alte intervenţii, putem bănui că aici este şi Eminescu („mai vechi locatari de la bellu”, p.14), dar şi mai sus menţionatul Omar Khayam ( la pagina 24 este menţionat Osho), solemnitatea cerând dreptul şi la bucuria de a se copilări, masca mortuară revendicată căpătând elemente de pepene galben, zahăr pudră: „o mască dulce de femeie/ să iasă din capul meu/ şi de pe chipul meu”, meditaţia ducând şi către strofa serioasă: „O mască funerară,/ nimic altceva,/ este fiecare/carte.// O mască/ a mea,/ urlând,/ cu gura spuzită,/ care se întoarce/ din moarte.”

Când nu mai este vorba de prea lumesc maestru literar, poate fi vorba de „unul dintre numele lui Dumnezeu”, „reflex al Beatitudinii infinite.// Un fel de Esenţă divină în mişcare…” (p.17)

Textul „sunt una cu maestrul meu (Intru în carne la cine mă iubeşte)” este, probabil, unul dintre motoarele principale ale cărţii (mai punem şi „numai maestrul meu m-a convins”, p.64, dar sunt mai multe, nu este vorba doar de un charter!), existând şi o trimitere la galaţiul nostru cel de toate zilele, la genţile care pot rămâne o viaţă întreagă cu noi; sunt şi texte instrucţiuni de consumat, întrebuinţat maestrul, dar poate personajul liric principal al cărţii este chiar Mintea (tânjind mereu după afecţiunea Maestrului), despre care un personaj prozaic al lui Gălăţanu, din „Elixirul. Corpus hermeticum” spune, p.180: „Gândurile îmbolnăvesc oamenii. Prea multele gânduri. Elicea asta a minţii care se învârte mereu. Nu întâmplător, indienii o asemănau unei maimuţe, una care sare tot timpul, face tumbe, ne maimuţăreşte, ne caricaturizează.”

Evident, femeile, Femeia, nu puteau lipsi dintr-o carte cu adevărat importantă, cu un asemenea titlu ( Tot în „Elixirul”, p.181: „Femeile sunt cele mai canibale, cu mult mai canibale decât bărbaţii. Femeile sunt principalii canibali ai speciei.”), poemul „(femeia pe care am iubit-o)”, p.70, fiind exemplar, cu siguranţă ajungând să ne gândim şi la Femeia-Maestru (totuşi, nu se insistă!): „femeia pe care am iubit-o/ a trebuit/ să le suprime/ pe toate celelalte.// Ca într-un thriller/ în toată regula,/ cu ştreanguri,/ cuţite,/ otrăvuri, topoare…” Şi: „maestrul meu/ m-a învăţat/ ce e dragostea,/ iubind,/ înaintea mea, femeile mele,/ pe rând. Toate/ femeile lumii.” (p.48)

Prin toate venele cărţii mai curge şi Moartea, chiar şi, sau mai ales, Moartea Maestrului-Maeştri:

„am iubit moartea noastră dinainte de a o cunoaşte./ Ca pe logodnică/ ibovnica/ nebună şi ferice/ care pe cer/ s-a suit,/ VIRGO,/ cu spice./ SPICA şi PEŞTI,/ VENUS/ în exaltare.// De aici începe iubirea mea cea mare/ de aici începe iubirea mea care moare.” (p.34)

Thanatos şi Eros pot ridica pygmalionic „top model al melancoliei”, poem de o frumuseţe aparte:

„Femeia pe care ai iubit-o/ a fost,/ cel mai mult,/ ideală.// Femeia pe care ai iubit-o/ a fost,/ din bucăţi.// A trebuit/ să împrumuţi/ de la fiecare câte ceva.// Şi tu/ asta ai făcut./ Le-ai traforat,/ le-ai croşetat/ pe fiecare.// Ca să îţi iasă/ un fel de/ top-model/ al melancoliei.// O venus-din-miloo/ a gândirii. Să meargă/ pe un cat-walk de priviri,/ deus-ex-machina,/ zeiţă diafană,/ ţesută doar/ din ocheade.//(..) Vine viaţa/ şi îţi măcelăreşte/ femeia iubită/ apoi ţi-o aşază/ uşor/ la picioare.” (p.69)

Bref, o carte ispititoare, care se poate auto devora, ca şi scriitorul, nişte versuri din „opera trăită”, p.42, readucându-ne aminte de şarpele Uroborus: „Am lepădat/ atâtea piei de şarpe/ că n-ar fi nici sunete-ntre-harpe/ că n-ar fi şapte/ arte între şapte arte.”

Simbolizând unitatea primordială, ciclul nesfârșit al timpului și al universului, ne aduce aminte că maestru fără discipol nu se poate, nici invers, că devorarea nu este nici bună, nici rea, este, într-un fel dincolo de bine şi de rău, este apropiere de esenţializare, de sacrificiul fără de care nimic nu este…

Devorarea maestrului de Mihail Gălăţanu