Partea I. Fantezii și drame reale.
Mi-am luat o carte de la anticar. Mai târziu, în timp ce mă aflam pe litoral, cartea a dispărut. Eram euforică, pentru că speram că pe plaja aceea plină de oameni ce păreau preocupați doar de berea proastă și Cola light, era cineva care a înțeles valoarea acelei cărți (sau poate o căuta și el/ea demult) și nu a putut rezista ispitei… Îmi imaginam bucuria acelei persoane care, în sfârșit, ținea în mâini cartea mult-dorită, amestecată cu chinul remușcărilor care, negreșit, o mistuiau, și aș fi vrut să-i transmit, telepatic, un „e-n regulă, citește”. Îmi imaginam cum, de nerăbdare, nici nu iese pe plajă, citind, ascuns în numărul său de hotel, ratând meniurile all inclusiv și slăbind de plăcere și emoție…
Dar am găsit cartea (o băgasem, din greșeală, în altă geantă) și am regretat spulberarea tuturor acelor fantezii și iluzii, pentru că acea carte chiar ar fi meritat supliciul unei crime, așa cum a meritat abstinența mea asumată față de freamătului ademenitor al mării, în care abia de-am reușit să-mi înmoi vârful degetelor de la picioare, ca nu cumva să pierd timpul prețios în detrimentul cărții.
Ar fi fost povestea ideală a cărții mele „din vacanță”, pe care aș fi povestit-o, cu ardoare și cu multe înflorituri, prietenilor, la cafea, până s-ar fi plictisit definitiv de ea, fără ca eu măcar să observ sau să încetez. Iar dacă aș fi observat, în cele din urmă, și aș fi fost nevoită să încetez, aș fi scris jumătate de cronică, la jumătate de carte, atât cât am reușit să citesc până la odios-minunata „crimă”, sfidând regulile stricte ale Bookhub-ului și implorând-o pe Nona să mi-o publice, chiar dacă știu că „nu se publică nici un rând până n-ai citit ultima buchie a cărții”. Pentru că asemenea cărți nu se tac.
Dar, în loc de aceasta, mi-a fost dat să trăiesc altă dramă dulce-amăruie, în perioada imediat următoare lecturii acestei cărți: drama de a nu găsi alte lecturi demne de a-i urma, dar și aceea de a nu găsi cuvinte potrivite ca să vorbesc despre ea.
Bineînțeles că nu le-am găsit nici acum, scriu doar ca un profan care a rămas cu gura căscată, după o lecție ținută de maeștri.
Partea a II-a. Epoca marilor dezbateri.
Dacă vă puteți imagina așa ceva, omenirea a trăit o perioadă în care interesul public era captat nu atât de elucubrațiile vedetelor de cinema sau de onorariile fotbaliștilor, iar primele pagini ale ziarelor erau ocupate nu de scandalurile din așternuturile politicienilor, cât de anunțurile despre dezbaterile în care se aruncau marii intelectuali și de relatările de la aceste întruniri.
În 1927, la Bruxelles se ținea un congres memorabil ce reunea douăzeci și șapte de titulari sau viitori laureați ai premiului Nobel, unde Einstein, Bohr, Planck, Pauli, Heisenberg, Schrödinger, Dirac ș.a. discutau despre electroni, protoni și natura realității, înscriind un nou capitol în istoria fizicii cuantice…
Între 1947 și 1964, J.B.S. Haldane și Ernst Mayr purtau o lungă, controversată și amiabilă corespondență pe marginea așa numitei genetici a sacului de fasole, în cadrul căreia se întâlneau viziunile reducționistă și holistică asupra modului de acțiune al genelor…
Iar între 10 și 13 octombrie 1975, mai mulți oameni de știință s-au reunit la Abbaye de Royaumont, în jurul lui Noam Chomsky și a lui Jean Piaget, pentru a analiza teoriile limbajului și teoriile învățării celor doi iluștri cercetători. Acest eveniment științific a fost comparat cu confruntarea dintre Descartes și Locke în cadrul unei ședințe comune a Academiei franceze și a Societății Regale din Londra, iar unul dintre organizatorii dezbaterii de la Royaumont, Massimo Piatteli-Palmarini, a structurat discuțiile din cadrul acesteia, precum și comentariile ulterioare ale participanților, în cartea Teorii ale limbajului. Teorii ale învățării. Dezbaterea dintre Jean Piaget și Noam Chomsky, care a apărut în română, la Editura Politică, în 1988.
Nu mă îndoiesc de faptul că și azi au loc dezbateri nu mai puțin consistente și importante, doar că trebuie să constatăm cu regret că trăim într-o epocă în care acestea sunt înnecate în evenimente senzaționale care captează abil atenția publicului și o manipulează în direcția a tot felul de fleacuri, făcându-l incapabil să distingă între lucruri și zgomotul pe care îl fac. Nici nu-mi doresc, pe de altă parte, ca marii intelectuali să se ia la întrecere cu acest flux de informații puturoase, în detrimentul unor idei pe care ar putea să le dezvolte în acest timp, cum par să procedeze unii filozofi contemporani, obraznic de omniprezenți în media (*). Nu am, așadar, nici un fel de pretenții față de intelectualii actuali; tot ce îmi doresc e să ne educăm noi selectivitatea, să rezistăm noi avalanșei de informații care ne antrenează, în înaintarea ei, pe o pantă îndoielnică, și să reușim să ne ținem noi pe făgașul unor idei relevante și constructive. Să ne revendicăm nouă înșine dreptul de a nu ne lăsa absorbiți de banalitățile cotidiene.
Partea a III-a. Doi titani.
În spiritul timpurilor în care trăim, notorietatea lui Chomsky pare a fi ancorată mai degrabă în opoziția sa față de guvernarea americană, decât în conceptele pe care le-a dezvoltat pe parcursul bogatei sale cariere de cercetare. Dovadă și recentul interviu pe care i l-a luat pretinsul intelectual rus, Vladimir Pozner, în care acesta din urmă a venit cu întrebările pregătite de acasă și nu a fost în stare să se plieze pe firul logic indus de răspunsurile interlocutorului său, depășit vădit de ilustrul lingvist. În schimb, conștient de gusturile publicului, experimentatul jurnalist l-a descris pe Chomsky așa cum ar fi nimerit să prezinți un erou de război (că a reușit să se mențină în postul universitar în pofida criticii pe care o aducea constant politicii oficiale), și nu un distins gânditor. La urma urmei, cred că un mare activist politic capătă și mai multă greutate dacă i se subliniază latura intelectuală.
Altfel, pe lângă activist politic, Noam Chomsky este, în primul rând, lingvist, filozof și unul dintre fondatorii domeniului științelor cognitive, Profesor Emeritus la Massachusetts Institute of Technology, autor a peste o sută de cărți. Și-a manifestat spiritul combatant nu doar în politică, dar și în lingvistică, începând cu critica ideii lui Skinner din cartea Verbal Behaviour precum că limbajul ar fi un comportament învățat, critică care l-a lansat ca intelectual, până la „Războaiele lingvistice” purtate cu colegii și studenții săi George Lakoff, James D. McCawley, Paul Postal, ș.a. La dezbaterea de la Royaumont s-a poziționat, de asemenea, ca un aprig apărător al ideilor sale, fără a face nici cele mai mici concesii părerilor oponente.
De cealaltă parte, Jean Piaget a fost un asimilator, acceptând, până la un anumit punct, ipotezele chomskyene și încercând să le integreze în propria viziune asupra învățării. Jean Piaget este, de formație, biolog care însă a început, la un moment dat, să studieze originile cunoașterii la copii, pentru a da o explicație biologică a cogniției la copii, dar a rămas captiv studiului gândirii copilului pentru aproape șaizeci de ani, devenind întemeietorul epistemologiei genetice – domeniu care cercetează originile structurilor intelectuale la copil.
Ambii cercetători au fost niște revoluționari pentru domeniile lor de cercetare: metodele și concluziile lui Piaget au pus psihologia pe un drum nou de studiu, iar Chomsky a produs o schimbare radicală de viziune în lingvistică.
Cercetătorii și mediul academic care urmăreau activitatea celor doi au considerat că teoriile acestora pot fi conciliate, pentru că ar fi avut puncte comune. În acest fel a luat naștere ideea dezbaterii de la Royaumont, dezbatere care însă nu doar că nu s-a soldat cu concluzii clare, ci i-a făcut pe piagetieni să se considere câștigător în aceeași măsură în care adepții lui Chomsky au considerat ideile înaintate de acesta învingătoare. Cu toate acestea, discuțiile interdisciplinare purtate în cadrul acestor dezbateri a determinat liniile de cercetare ulterioare în științele cognitive, iar întrebările ridicate în 1975 constituie clasica problematicii pentru acest domeniu, fiind actuale și astăzi. Mai mult ca atât, trebuie subliniat faptul că cercetările în acest domeniu capătă turnuri neașteptate, acumulând dovezi în susținerea ba uneia, ba celeilalte poziții prezentate la Royaumont. În acest context, Massimo Piattelli-Palmarini, unul din organizatorii întrunirii, revizuind dezbaterea, în lumina ultimelor cercetări, a avut două poziții diferite, în 1994 și în 2001.
Astfel, în 1994 se situa destul de categoric pe pozițiile lui Chomsky, afirmând:
„modern biology and evolutionary theory offer further and more radical reasons to refute Piaget’s basic tenets about life and evolution. No inheritable feedback is even remotely possible from individual experience to the genes. … The old grand theories (anti-equilibration, minimization of disturbance, increasing autonomization, increasing adaptation, increasing order from noise, etc.) have never explained anything. It proved impossible to deduce biological structures and functions from first principles. Selection out of a vast innate repertoire is the only mechanism of growth, acquisition and complexification which we can scientifically understand.”
În revizuirea sa din 1994, subliniază cercetările recente care susțin în mod special poziția lui Chomsky, menționând compromisul dorit de Piaget nu era posibil pentru că nu era of the right kind, pentru ca, după numai șapte ani, ca urmare a observării tendințelor de reafirmare a epigeneticii, să se exprime în acest sens:
„something is happening in, and to, cognitive science. We are being progressively dislodged from the neat, consistent, and exciting scheme in which we had settled for a long time. I shall call this scheme “classical” cognitive science. Nothing [is]quite the same any more. An awesome quantity of data had been reaped, and many complications had arisen. Not that the neat former hypotheses were wrong. But they were not quite right either. The picture was more complex, more nuanced. The solution – any solution – will have to accommodate many distinguous, and relativizations and partializations. I doubt that with some notable exceptions the field will ever be again as exciting and neat as it was even five or six years ago.”
Partea a IV-a. La intersecția dintre idei și idealuri.
O revizuire succintă a dezbaterii este extrem de dificilă, datorită atât interdisciplinarității discuțiilor, cât și consistenței acestora, precum și numărului mare de cercetători implicați în discuții, pe lângă Chomsky și Piaget. Subiectele, de asemenea, au fost variate: raportul dintre capacitatea de înțelegere a copilului și cea a adultului, legăturile dintre inteligența umană și cea a altor animale, natura limbajului și raportul său cu gândirea. Dar nucleul discuțiilor l-a constituit problema contribuției genetice versus culturale la dezvoltarea minții. Încercând să fac o scurtă descriere a pozițiilor celor doi oponenți referitor la natura structurilor cognitive, aș porni de la faptul că ambii se întâlnesc pe un traseu antiempiricist, combătând ideea că cunoașterea este copiată din realitate sau că ideile derivă din simțuri, precum și unul antibehaviorist, fiind convinși că abilitățile nu sunt formate prin condiționare.
Piaget merge mai departe, declarându-se și un antiineist, fiind în schimb un constructivist convins. Astfel el consideră că cunoașterea nu este înnăscută, ci se dezvoltă în interiorul organismului ca răspuns la stimulii din exterior. Dezvoltarea cognitivă înseamnă, după Piaget, construirea noului prin asimilarea structurilor exterioare în structurile interioare. Odată asimilată, această componentă nouă este integrată în construcții mai complexe, astfel ajungându-se la nivele superioare de dezvoltare printr-un mecanism de autoorganizare care face parte din tendința de autoechilibrare a organismelor. În procesul de asimilare a structurilor exterioare rolul de bază îl are inteligența senzoriomotorie a copilului, care stă la baza cogniției. Piaget consideră însă că trebuie să deosebim autoreglarea din cadrul organismului de cea din domeniul comportamentelor, pentru că, în timp ce prima se limitează la păstrarea unei stări de echilibru, iar, în cazul unor devieri tinde să-l readucă la starea inițială, cea de-a doua împinge neîncetat organismul la noi depășiri.
Chomsky, referindu-se cu precădere la limbaj, dimpotrivă, consideră că structurile cognitive sunt organe mintale, la fel cum inima și ficatul sunt organe fizice și sunt supuse acelorași legi ale geneticii ca și acestea din urmă. Organele mintale se dezvoltă în concordanță cu instrucțiunile genetice care sunt declanșate doar de către mediu, dar care nu are nici o influență ulterioară asupra maturizării acestor organe. Aducând discuția pe făgașul cazului concret al limbajului, Chomsky vorbește despre o gramatică universală înnăscută, proprie tuturor oamenilor, în timp ce alte componente particulare, cum ar fi fonetica și vocabularul, ar fi dependente de mediu.
Chiar dacă discuțiile se refereau la teoriile cunoașterii, argumentele aduse de cei doi cercetători erau ancorate, deseori, în planuri distincte. În timp ce Chomsky se focusa pe detalii complexe ce țin de sintaxă, despre care Piaget nu avea ce să spună, ultimul se axa pe învățarea conceptuală, asupra căreia primul nu s-a oprit prea mult. Aceasta deoarece Piaget consideră limbajul un caz particular al cunoașterii, în timp ce Chomsky subliniază specificitatea limbajului față de cogniție, considerându-le entități separate. Referitor la componenta sintactică a limbajului, pe care și-a bazat argumentația Chomsky, se pare că există dovezi substanțiale că ar fi genetic determinată și specifică speciei (Curtiss, 1977, 1981), în schimb argumentele lui Piaget se refereau la componenta semantică, despre care nu sunt dovezi că ar fi înnăscută. S-ar putea, astfel, conchide că cele două teorii încearcă să explice diferite aspecte ale aceluiași fenomen și că, în loc să le considerăm oponente, ele ar putea fi, dimpotrivă, complementare.
Observațiile celorlalți participanți la discuții de asemenea constituie o provocare intelectuală inedită și oferă viziuni interesante asupra aspectelor biologice, filozofice, logice și antropologice ale ideilor discutate. Toate argumentele decelate în cadrul celor câteva zile la Royaumont au pus bazele cercetărilor ulterioare în domeniul științelor cognitive. Dar ceea ce vreau să remarc este că importanța dezbaterii nu se reduce la contribuția adusă la dezvoltarea domeniului respectiv, ci pășește până pe tărâmul idealurilor general umane, încercând, de fapt, să dea răspuns la întrebarea „ce face ca omul să fie om?”.
Cunoașterea, atât ca subiect al discuțiilor, cât și ca unicul instrument folosit de participanți, se dovedește a fi una dintre entitățile de bază prin care nu doar că ne putem defini umanitatea, dar și putem accede spre un mai înalt nivel al idealurilor noastre. Ea determină nu doar cantitatea achizițiilor tehnologice și conceptuale ale omenirii, dar și calitatea asimilării acestor achiziții de către specia noastră, echilibrul dintre a avea și a fi, dintre a reuși și a conștientiza, dintre a domina și a dirija.
Partea a V-a. La intersecția dintre idealuri și iluzii.
Faptul că informația și cunoașterea nu sunt același lucru ne-a dovedit-o din plin veacul în care trăim. Accesul la informație ne-a eliberat și ne-a subjugat în același timp, mai exact – ne-a haotizat. În rubrica sa Pliculețul Minervei din revista Espresso, Umberto Eco sublinia, în 2003, că este foarte dificil să fie stabilite niște criterii cantitative de excelență, în același timp fiind periculos să fie introduse și criterii calitative. Astfel, dacă luăm drept criteriu (foarte popular și recunoscut), numărul de citații, atunci studiul lui Stanley Pons și Martin Fleischmann care susțineau că au reușit să producă energie prin fuziune nucleară la rece, a zguduit cercurile științifice, dar numărul mare de citații nu exprima excelența acestora, pentru că erau citați de fiecare dată numai pentru a fi contraziși. În același timp, criterii calitative se foloseau pe timpul stalinismului, pentru a exclude din comunitatea științifică pe cei care nu se conformau teoriilor lui Lîsenco.
Așadar, atingerea unei cunoașteri autentice nu este o sarcină ușor de manevrat sau măsurat, precauția și cumpătarea fiind cu atât mai dezirabile, cu cât cogniția tinde să se supună fenomenului amplu al consumerismului. Acest lucru nu putea fi mai bine ilustrat decât așa cum a făcut-o unul din participanții la dezbaterea de la Royaumont, psihologul Norbert Bischof. El ne explică că impulsul are două faze principale: apetența și consumarea. Apetența e însoțită de starea de tensiune, în timp ce consumarea – de starea de relaxare a tensiunii și de plăcere. Pe parcursul evoluției, apetența devine mai complexă și mai elaborată, în timp ce consumarea rămâne primitivă. Orice impuls produce un efect care are un avantaj selectiv. Dar efectul intervine rar și nu este perceput de experiența noastră subiectivă, care rămâne legată de veriga primitivă a consumării. Astfel, obiectivul biologic al apetenței este efectul, dar obiectivul trăit este consumul. Omul este împins spre consum chiar dacă ratează efectul, doar pentru a reduce tensiunea și a-și găsi liniștea.
La fel se întâmplă cu activitatea cognitivă: se crează o stare de tensiune prin încercarea de a găsi soluții la o problemă. Când găsim o soluție, tensiunea se descarcă brusc într-o stare de consumare. Pentru a obține această stare, noi căutăm cu disperare evidențe irezistibile, însă experiența evidenței nu garantează adevărul, pentru că: „în timp ce adevărul este efectul obiectiv al gândirii, experiența evidenței este obiectivul subiectiv al ei” și „experiența evidenței garantează tot atât de puțin adevărul pe cât experiența orgasmului garantează fecundarea”.
Iată de ce, scăldându-ne într-un ocean de informații, este important să fim selectivi prin verificare, astfel încât drumul spre idealuri să nu fie o pânză nesigură țesută din iluzii deșarte, ci o cale anevoioasă, dar infailibilă, bazată pe cunoaștere autentică.
Epilog.
Mai suntem oare capabili de așa ceva? De a fi selectivi, de a verifica? De a consuma pentru efect, nu pentru relaxare? Aș putea oare spera că, într-o zi, cineva îmi va fura cartea?
Teorii ale limbajului. Teorii ale învățării. Dezbaterea dintre Jean Piaget și Noam Chomsky
Traducerea: Ecaterina Popa, Ioan A. Popa, Mihaela Toader, Tiberiu Toader
Anul apariției: 1988
Nr. de pagini: 632
ISBN: JPIATEOPO1988
*Fac aluzie la un „renumit” filozof german, cu multe apariții la TV, interviuri în presă și gazdă a unei emisiuni televizate ce-i poartă numele, dar cu puține idei originale, și nicidecum la vreun distins filozof de pe plaiurile mioritice care s-a retras în repetate rânduri din publicistică, însă pe care îl tot întâlnim acolo; dar desigur că sunteți liberi să aveți propriile păreri și percepții.
