Încrederea în sine – o filosofie

Spre deosebire de cărțile de dezvoltare personală care rezumă existența la câțiva pași către succes, iubire, familie într-un fel simplu și primitiv, distorsionând pe alocuri realitatea, lecturile cu substrat filosofic ușurează înțelegerea unui fenomen cotidian cu ajutorul marilor gânditori ai lumii, folosiţi ca spaţii de raportare. Cel mai elocvent exemplu de succes în acest domeniu este seria de carte School of life. School of life, devenită între timp o organizație globală, a fost fondată în 2008 de către Alain de Botton. Scopul ei declarat este eliberarea filosofiei de instituționalismul rigid al mediului academic și de a-i ajuta pe oameni să trăiască din plin prin intermediul consilierii filosofice. Și unele tipuri de psihoterapie, de exemplu psihoterapia existențială și terapia cognitiv-comportamentală, folosesc filosofia și literatura pentru a atinge o restructurare cognitivă și de atitudine a pacienților săi. Dacă vă amintiți, un cabinet parizian recomanda spre citire Eleganța ariciului.

Ideea de bază a acestei proceduri este că oamenilor li se poate explica prin exemplificare cum credințele și stilul lor de interpretare gestionează reacțiile lor emoționale. Schimbarea tabietului interpretativ va avea ca rezultat o schimbare de emoție. În același timp, persoana aflată în terapie, potrivit psihologului american Carl Rogers, își activează potențialul de rezolvare a problemelor personale și are posibilitatea să se dezvolte personal, proces numit și autoactualizare. Așadar, indiferent unde și cum folosim filosofia, ea ajută să ne re-formăm săpând adânc în esența lucrurilor.

Urmărind un traseu de abordare similar lui Botton, ca atitudine a lui, Charles Pépin filosof și nuvelist, în interviul său pentru revista Madame Figaro a dezvăluit motivul care l-a impulsionat să scrie Încrederea în sine. O filosofie:

„Soluțiile oferite de psihologi și traineri pe internet sunt de cele mai multe ori de o mare violență. Aceste rețete nu analizează niciodată fundamentul acestei încrederi în sine.” (Les solutions toutes faites proposées par les psysetcoachs sur Internet sont trop souvent d’une grande violence. Ces recettes n’analysent jamais les fond ements de cette confiance en soi.)

Este esențial să înțelegem de la început că încrederea în sine nu este echivalentul stimei de sine.

Spre deosebire de stima de sine, care trimite la judecata pe care o formulăm cu privire la propria noastră valoare, încrederea în sine angajează felul în care ne raportăm la acțiune, capacitatea de a „merge într-acolo” în ciuda îndoielilor, exprimând faptul că ne asumăm risculde a persista într-o lume complexă.

Încrederea în sine este abordată/privită ca un parcurs, deci ceva ce poate fi dezvoltat prin exercițiu și curaj individual. Trei resorturi sunt însă esențial necesare pentru construcția încrederii în sine: încrederea în celălalt, încrederea în propriile capacități și în viață. Astfel, încrederea în sine suferă o metamorfoză trecând de la un simplu termen la un concept stratificat, care nu este determinat biologic. Trebuie să vorbim despre încredere numai în contextul unui sistem cu multiple compartimente.

Omul este un animal social, o ființă relațională, care își primește validarea din exterior. Pentru a-şi dezvolta ființa, el are nevoie de un spațiu securizat. O poveste de dragoste sau o prietenie, o întâlnire în care, vorba lui A . Pleșu, cineva este așezat bine pe direcția de căutare pot fi factori declanșatori ai încrederii. Încrederea vine din muncă și competență. Mai exact este un dans continuu între nesiguranța plăcerii de a explora și comoditatea zonei în care te simți competent, un dialog între confort și incertitudine, într-o forță repermanentă a limitei.

Pépin abordează încrederea pe trei module: rațional-analitic, tehnic și mistic. Rațional – prinde stratificarea noțiunii, tehnic – prin îndemnul la muncă și mistic, prin cel de a avea încredere în propria intuiție și în viață. Decorticarea subiectului se face în zece eseuri, destul de accesibil scrise, în care îi are în calitate de co-autori pe Nietzsche, Emerson, Bergson, Lacan, Freud, Kant, Montessori, Sartre, Pascal, Seneca și alții.

Din start, Charles Pépin subliniază diferențele între nevoia de a avea încredere în sine a individului în societatea tradițională și în cea postmodernistă de consum. Minunata lume nouă este una a îndoielii, unde comparația devine principalul obstacol în calea devenirii noastre autentice.

Epoca ne obligă la așa ceva. În societățile tradiționale, fiecare își avea locul său. Nu este nevoie de încredere în sine atunci când nașterea hotărăște totul, când numai rămâne nimic de cucerit. Dimpotrivă, modernitatea ne-a transformat în ființe libere, responsabile de soarta noastră. De acum încolo, ne revine sarcina să ne realizăm proiectele, să ne dovedim valoarea și să ne construim fericirea: e la îndemâna noastră să ne inventăm viața pe care ne-o dorim. Dar asta presupune să avem încredere în noi înșine.

Încrederea în sine. O filosofie poate fi considerată o carte de dezvoltare personală pentru că ne ajută să înțelegem Viața și instigă la acțiune. Nu există instrucțiuni și nici raționamente care ne-ar putea reprograma obișnuințele în timpi utili, omul nu este o mașinărie. Autoconvingerea și automanipularea nu sunt cele mai bune idei pentru a atinge un scop, nici reprogramarea neuronală nu o să ajute dacă nu o să înțelegem lucruri fundamentale despre noi și viață.

Încrederea în sine. O filosofie de Charles Pépin