Picătura de magie sau pastila de frumos – „Un an magic. Muzică clasică pentru fiecare zi“ de Clemency Burton-Hill

În ianuarie 2020 tânăra jurnalistă – are o emisiune dedicată muzicii clasice la Radio BBC – suferea un atac cerebral care i-ar fi putut fi fatal. După o comă de 17 zile, jurnalista începe recuperarea, iar asta includea și reînvățare limbajului articulat. A declarat că Bach și ritmurile funk au ajutat-o să se refacă rapid. În timp ce ea își câștiga treptat autonomia și abilitățile, Ana-Maria Onisei intra într-o nouă etapă a vieții personale: se bucura de statutul de mamă și se muta (temporar sau nu, vom vedea) la Madrid, iar peste toate acestea finaliza traducerea în limba română la Un an magic. Muzică clasică pentru fiecare zi. Nu cred că cele două s-au cunoscut până acum face-to-face (iată o întrebare care mi-a scăpat!), dar în mod cert se vor întâlni undeva/cândva și vor face schimb de impresii despre cum e să crești copiii învățându-i că armonia se construiește din sunete și nu din zgomote. Clemancy Burton-Hill are studii de vioară și doi copii, Ana-Maria Onisei are un băiat și a făcut parte ca om de comunicare din echipa Festivalului Internațional George Enescu.

Trăim vremuri haotice – e un eufemism cuvântul, știu! – iar mulți dintre noi încă au probleme de adaptare la condițiile impuse de pandemia de coronavirus. Deciziile contradictorii, luate ad-hoc și implicațiile negative ale aplicării acestora (deloc de neglijat) ne fac viețile imposibile deseori. Nu reușim să mai gândim, ne lipsesc claritatea și limpezimea ideilor proprii. La un an de la debutul oficial al pandemiei, mulți dintre noi își propun să supraviețuiască și atât, iar asta înseamnă automat renunțarea la unele automatisme, rutine salvatoare sau activități de loisir menite să ne aducă frumosul la îndemână. Dimensiunea estetică a vieții noastre a fost redusă la minim sau suprimată total, fără să ne gândim prea mult la consecințele nefaste ale acestei redacții. Teatrele, sălile de cinema și cele de concerte sunt mai mult închise de un an încoace, doar muzeele și galeriile de artă pa să fie mai avantajate, fiind deschise mai tot timpul, doar că vizitatorii sunt mult mai puțini față de anii trecuți (una din cauze este limitarea circulației în spațiul public). Aceasta fiind realitatea, una dintre întrebările care încă-și caută răspunsurile este: cum (uneori și de ce) să mai facem educație estetică tinerilor și copiilor, generațiilor care vor trăi ani buni după ce pandemia de coronavirus se va fi încheiat?

A privi în viitor acum nu este nici gest utopic, nici sfidare a realității înconjurătoare, ci un prim pas, necesar/vital, pentru găsirea unor soluții cu adevărat folositoare (nu zic salvatoare, s-ar putea să pară prea mult pentru cei foarte afectați direct de epidemia de coronavirus). A încerca să-ți salvezi mintea și sufletul cultivând frumosul și starea de bine înseamnă grijă pentru tine, dar și pentru ceilalți. De aceea, deloc întâmplător, anul trecut au apărut albume de artă, monografii și studii estetice, s-au deschis expoziții, s-au montat piese de teatru, s-au cântat simfonii și concerte camerale etc. Așa se explică și apariția traducerii în limba română a cărții scrise de jurnalista britanică. Anul pandemic se poate transforma într-un an magic. Cu puțin efort de imaginație și cu ceva voință de a privi în viitor, nu aici și acum.

Va exista viață și după 2021. Ne vom întoarce la vechile obiceiuri, mulți dintre noi ne vom cultiva noile pasiuni, vom reveni din ce în ce mai des în sălile de concerte, marile festivaluri se vor organiza ca de obicei, în săli pline de melomani înrăiți sau iubitori de muzică bună. Dacă ne pierdem această credință, înseamnă că cedăm locul postumanului. Ori, eu și mulți alții, încă nu suntem pregătiți pentru așa ceva.

Un an magic. Muzică clasică pentru fiecare zi este o carte care nu se citește, ci se ascultă. Este construită asemenea vechilor calendare de perete, care aveau pe fiecare filă fie un citat dintr-o carte, fie o rețetă gastronomică numai bună de gătit pentru ziua respectivă. Clemancy Burton-Hill face o imersiune în istoria mai puțin știută a muzicii clasice și scoate la iveală compoziții mai puțin accesibile publicului larg. Propunerile nu sunt deloc întâmplătoare, o să realizați asta dacă intrați în jocul propus de autoare. Anotimpurile dictează emoțiile, melancolia este specifică iernii, pe când primăvara iubirea năvalnică își face simțită prezența. Nevoia de a pleca la drum și pofta de a cerceta, de a descoperi noi cotloane în mijlocul naturii devin manifeste cu precădere primăvara, în schimb vara parcă tot am lenevi la soare, sau, din contra, am merge până la lună și înapoi. Exact așa este și călătoria muzicală propusă de Clemancy Burton-Hill. Fiecare zi nu ocupă mai mult de o pagină, adică o filă din calendar, iar referința istorică deloc plicticoasă surprinde foarte plăcut. Așa se face că la final de an și de lectură realizăm că tocmai am încheiat unul dintre cele mai frumoase cursuri de istoria muzicii clasice. Talentul oratoric al jurnalistei combinat cu o temeinică cunoaștere a domeniului – istoria muzicii clasice – la care se adaugă recomandările muzicale inedite fac din această carte una dintre cele mai bune pledoarii pentru necesitatea unei educații muzicale (și estetice, implicit).

Cartea poate fi citită la orice vârstă, într-o profundă solitudine sau cu voce tare, astfel încât comentariile să se intersecteze în eter. Audițiile vor însoți automat lectura, n-o să vă puteți abține să nu căutați să aflați cum sună bucata muzicală respectivă, o să fiți surprinși de multe ori de diversitatea de stil, profunzime și de cât de frumos se (re)construiește un univers sonor. Nu-mi imaginez nicio zi fără muzica clasică, după cum nu pot uita că datorită acestei muzici am descoperit jazzul. M-a; bucura să aflu că tot mai mulți părinți vor cumpăra această carte pentru copiii lor și o vor citi împreună. De muzică clasică vom avea nevoie tot timpul, armoniile ei sunt vindecătoare de-a dreptul, dovadă recuperarea rapidă a lui autoarei după atacul cerebral. Un an magic. Muzică clasică pentru fiecare zi nu doar că este o lectură vitală pentru cei ca mine, care iubesc să se desprindă de cotidian fie și pentru câteva minute, ci este o lectură salvatoare. Una din care vom ieși mai bogați, mai îngăduitori cu noi și cu ceilalți, mai frumoși pe interior, mai darnici, mai buni.

27 septembrie

Romanță în mi bemol major, op. 11 de Gerald Finzi (1901–1956)

Profesorul de muzică al lui Finzi, Ernest Farrar (11 noiembrie), și‐a descris cândva elevul drept „foarte timid, însă plin de poezie“, și cred că această descriere i se potrivește foarte bine nu doar compozitorului, ci și majorității muzicii pe care a compus‐o. Trăind în vremurile în care trăia, Finzi a fost un martor direct al tragediei, căci și‐a pierdut toți cei trei frați (și l‐a pierdut și pe profesorul Farrar) în Primul Război Mondial. Tatăl său, pe de altă parte, a murit cu puțin timp înainte ca Finzi să împli‐ nească 8 ani.

Chiar de la început, muzica lui a fost colorată de tonuri elegiace: un simț al pier‐ derii pare să licărească mereu la orizont. Însă alinarea căutată este regăsită în versuri, punând pe muzică cuvintele unor poeți precum Thomas Traherne, Thomas Hardy, Christina Rossetti și William Wordsworth. Din nou și din nou în muzica lui, se în‐ toarce la un motiv al inocenței perturbate, și ocazionalele oaze extatice din texturile orchestrației și pasajele pentru voce vin întru câtva în întâmpinarea și mântuirea de la melancolie.

Există, de asemenea, ceva la muzica lui Finzi care sună pur englezesc – în ciuda faptului că rădăcinile familiei sale erau italiene, germane și evreiești de rit sefard. Muzica sa este îndatorată în mod evident lui Edward Elgar (28 februarie, 9 iulie, 15 august) și a fost prieten cu Gustav Holst (27 noiembrie) și Vaughan Williams (14 iunie), deși el însuși n‐a reușit să atingă vreodată prestigiul și recunoașterea de care au avut parte acești compozitori.

A compus această romanță meditativă, dar totuși răscolitoare pentru orchestră de coarde pe când se apropia de vârsta de 30 de ani, în 1928, dar a insistat asupra ei, mai târziu revizuind‐o de câteva ori. Avea să fie publicată de‐abia în 1951, an în care a fost și diagnosticat cu limfomul Hodgkin, adică cu cinci ani înainte de a se stinge din viață, în această zi.