Pelerinul italian sau Eterna Rescriere – „Fără să ajungi vreodată în vîrf” de Paolo Cognetti

Pentru a înțelege mai bine de ce mă refer la un italian… pelerin, pentru a înțelege în totalitate chiar tot titlul cronicii de mai jos, trebuie să ne raportăm și la o altă cronică prezentată aici, la o carte care este, astăzi, un fel breloc-magnețel de găsit pe tarabele și prin „librăriile” din Katmandu, amintire pentru cei care ajung în zonă!

Este vorba de Leopardul de zăpadă de Peter Matthiessen, o carte-prieten care îl va însoți pe Cognetti, lângă alți prieteni cât se poate de umani și de reali, dacă nu mai punem la socoteală și un câine cu totul și cu totul aparte, în călătoria sa specială, care reia oarecum traseul lui Matthiesen, prin Himalaya (subtitlul cărții italianului este Călătorie în Himalaya!), mai exact prin „regiunea Dolpo, un platou situat în nord-vestul Nepalului, unde urma să traversăm pasuri aflate la peste 5000 metri altitudine, călătorind pe jos aproximativ o lună de-a lungul graniței tibetane. Tibetul era o destinație la care nu se putea ajunge – și nu din cauza unor chestiuni frontaliere: invadat de armata chineză în 1950, devastat între anii 60 și 70 de furia Revoluției Culturale și, în cele din urmă, necruțător colonizat de noua Chină capitalistă, acel vechi regat de călugări, negustori și păstori nomazi pur și simplu nu mai exista.” (p.9)

La cartea lui Matthiesen se va tot referi italianul, va cita din ea destul de consistent, fiind pentru el o re-lectură (spiritul lui Peter este invocat de câteva ori!), așa cum expediția (relatată în „Senza mai arrivare in cima”, titlul original) din anul 2017 (mai ieri!), va fi o repetare a celei din 1973, filosofarea ducându-ne cu gândul că, de la un moment dat, în istoria omenirii, totul sau aproape totul este… Re-scriere, deși, când este vorba de autenticitate, harul are ultimul… Cuvânt!

Și când scrie Cognetti despre cele două regate pierdute, începe să se țeasă magia cărții sale:

„…Exista un mic Tibet pe pământ nepalez, a cărui supraviețuire se datora cine știe cărei neatenții a istoriei. Și pe hărți regiunea Dolpo are aspectul unei anomalii: acolo unde Nepalul politic, care în mod normal rămâne în sudul lanțului muntos himalayan, trece dincolo de el și pătrunde în imensa întindere geografică a podișului tibetan, există o zonă întreagă la peste patru mii de metri altitudine, cea mai aridă, mai îndepărtată și mai puțin populată regiune a țării, unde n-au ajuns musonii, nici drumurile. Poate că acolo sus, îmi spuneam, aș putea vedea Tibetul care nu mai există, pe care niciunul dintre noi nu îl va mai vedea: iată călătoria pe care mi-o doream în anul în care împlineam patruzeci de ani (nota BH: Cognetti este născut în 1978 la Milano), una potrivită cu sărbătorirea despărțirii de celălalt regat pierdut, care e tinerețea.”! (pp.9-10)

În aceste ordonări de idei, Prietenia este și ea deseori invocată, Prietenia este și ea un regat în sine, prietenia este și cu muntele, dar și cu văzduhul sau cu ghizii localnici, cu spiritele celor trecuți la cele veșnice ori spiritele totemice ale unor animale („leopardul, lupul, corbul ne legau, stăteau la începutul prieteniei și al călătoriei noastre”, p.123, la care se adaugă la p.133 un alt animal călăuză, un iepure), prietenia se leagă când nu te aștepți, prin simpla dăruire a unei bucăți de ciocolată sau și prin trăirea comună a Vederii Sublimului, episoadele cu Lakba sau cu o fetiță din munți (p.90: „Fetița urcase până în tabără și, văzând că plecam, ne urmărea cu o figură decepționată cum ne strângeam sul corturile: păi cum, abia ce ne-am împrietenit și deja mă părăsiți?”) fiind semnificative, și în privința Fragilității și efemerității existenței sale:

„Urcarea spre Kang a alungat orice iluzie de-a mea de aclimatizare. Pornisem bine, mă simțeam în putere și chiar bine dispus, dar spre cinci mii de metri demonul s-a întors să mă chinuie. (…) Îndoit de șale și în căutare de aer, mi se părea că horcăi în gol. Fixam cu privirea bocancii prăfuiți și umbra mea îndoită peste întinderea terenului, apoi ridicam ochii și îi vedeam pe tovarășii mei de drumeție tot mai departe.

Asta până când Lakba m-a ajuns din urmă și, depășindu-mă, a înțeles cum mă simțeam. Urmează-mă, mi-a zis în tăcere. (…) Voia să-mi mulțumească pentru ciocolata din ziua precedentă? Sau în momentul acela, când stătuserăm să privim munții împreună, stabiliserăm o legătură de prietenie? Înainte să ajungem pe colină, l-am văzut aplecându-se să culeagă o piatră și eu l-am imitat. După atâta osteneală, temutul pas Kang s-a dovedit doar o inofensivă șa de prundiș. Acolo sus, printre stegulețele de rugăciune încurcate între ele, Lakba și-a pus piatra pe o grămăjoară de pietre asemănătoare.

Ki ki, so so, a murmurat!

Cunoșteam mantra: ki e țipătul acvilei și, în consecință, al vântului, so e respirația profundă a pământului. Colina e punctul în care spiritul vântului și cel al pământului se înfruntă și, când ajungem acolo sus, ducem un dar, pentru ca ele să se liniștească și să ne lase să trecem. Am pus și eu piatra mea pe grămăjoară, însă fără să spun nimic.” (pp.70-71)

Așadar, o carte și a prieteniei (în special cu Muntele, existând o chemare irațională a Acestuia pentru scriitorul italian care, de la o anumită altitudine are un… rău de munte descris și în acest volum, și puțin mai sus!), dar și despre dimensiunea Singurătății:

„Știam că pe munte mergi de unul singur și atunci când mergi împreună cu cineva, dar eram bucuros să-mi împart singurătatea cu acești tovarăși.” (p.11)

Paolo Cognetti, omul și scriitorul, are o relație specială cu Muntele (o altă carte a lui, Cei opt munți, a câștigat premiul Strega), este chiar stabilit într-o zonă montană, este preocupat de esența Muntelui: „Muntenii mai existau? Se mai găsea pe undeva un munte autentic, scăpat de colonialismul orașului, integru în esența lui de munte? Cu această stare de spirit mersesem în Nepal cu câțiva ani în urmă. Colindasem zonele cele mai frecventate doar ca să descopăr că modernitatea își adusese darurile și în Himalaya: străzi, vehicule motorizate, telefoane, energie electrică, produse industriale, binecuvântata bunăstare dorită în schimbul unei culturi antice sărace și destinate pieirii, aidoma celei alpine. Trebuia să caut mai bine, să merg mai departe.” (p.17)

Și această expediție îl va duce către clipele de plenitudine, de atingere a Absolutului:

„M-am așezat, rezemându-mă de una dintre roțile de rugăciune, și am privit mănăstirea. Mai sus, pe povârnișurile ierboase ale muntelui Somdo, o turmă de oi bharal păștea la soare. Nu se zărea niciun leopard, dar cerul după-amiezii era limpede și la cota aceea lumina avea ceva absolut, ca lumina în starea ei cea mai pură. La fel și aerul rarefiat pe care-l respiram, apa înghețată pe care o mângâiam cu mâna, stânca scăldată de soare pe care stăteam. Acelei purități îi corespundea o alta înăuntrul meu, acesta era gândul căruia încercam să-i dau formă: vântul, torentul, lumina, piatra erau din aceeași substanță cu sângele meu, cu fibrele mele, cu organele mele și rezonau cu ele, așa cum toba călugărului îmi zguduise membranele. Bum, bum, bum: eu sunt făcut din asta, din asta, din asta. Muntele mă îndruma spre esență.

Peter se concentrase pe o senzație identică în paginile cele mai clare din jurnalul lui. În fond, eu nu făceam decât să rescriu ceea ce scrisese el la vremea lui și totuși mi se părea ceva complet potrivit cu Shey: acolo nimic nu mergea nici înainte, nici înapoi, ci se învârtea în cerc, urmând mișcarea eternei reîntoarceri sau a eternei rescrieri. (sublinierile lui a.g.s.) Și nu era deloc o mișcare zadarnică. Pentru tibetani rotirea moriștilor, ocolul nostru în jurul zidurilor, al mănăstirilor și munților activează rugăciunile gravate în interiorul lor, așa cum limba care mângâie marginea clopotului îl face să vibreze, iscând o notă. Ascultasem la Katmandu nota la a clopotelor tibetane, capabile să facă apa cu care erau umplute să fiarbă. Dacă asta e adevărat, m-am gândit, atunci din Shey pleacă în univers o notă unică și puternică: se roteau pelerinii în jurul Muntelui de Cristal, se rotea călugărul zâmbitor în jurul mănăstirii lui, se roteau moriștile de rugăciune alimentate de cursul de apă și se rotea stolul de porumbei sălbatici care dezvăluiau, poate, un hambar ascuns în mănăstire, se roteau scriitorii în jurul sensului prezenței lor acolo. Cine a văzut Kailash de pe creasta neprihănită a Muntelui de Cristal? Am închis caietul. Chiar în acel moment, dar cu patruzeci de ani în urmă, Peter îl închisese pe al lui, în care scrisese «Taina munților constă în faptul că munții pur și simplu există, așa cum exist și eu. Munții există într-o manieră simplă, iar eu nu. Munții nu au nicio semnificație, ei sunt semnificație: munții sunt! Eu răsun de viață și munții răsună, iar când pot să aud răsunetul acesta, e unul pe care îl împărtășim.»” (pp.87-89)

„Maniera” de a exista a lui Cognetti este, în raport cu Muntele mai munte decât alți munți, sub semnul interogațiilor, cel puțin o perioadă, când are dureri… demonice:

„Ce fac eu aici? De ce stau să tremur la cinci mii de metri înălțime, cu stomacul contractându-mi-se, neavând în jur nimic altceva decât ger și întuneric? De ce, în loc de asta, nu sunt acasă la mine, alături de femeia pe care o iubesc, cu cina pe masă, un pic de muzică, un pat cald? Ce-i nenorocita asta de chemare a muntelui?” (p.120)

Poate e vorba de căutarea Adevăratei Case, Căminului? Și cu umor subtil (nu numai în episodul constatării iubirii dintre prietenul său și cortul său galben, pp.62-63), tot referindu-se la cartea lui Peter, va ajunge la o concluzie foarte… tibetană. Spuneam că este un câine „aparte” în carte, o femelă botezată Kanjiroba, Kanji (p.69), care îi va însoți mult timp pe expediționari:

„Cineva din caravană începuse să creadă că Kanjiroba era reîncarnarea unui călugăr păcătos, nevoit în această nouă viață să vagabondeze pe podișuri. dar mie un animal nu mi se părea o formă de viață inferioară unui om, ci dimpotrivă: cine oare ar fi putut trăi liber în acești munți dacă nu un vultur sur, o oaie albastră, un leopard de zăpadă, un câine?

Atunci m-a cuprins o bănuială și, după ce Nicola a ieșit din cort, am privit-o în ochi: ești tu, nu-i așa? Nu cumva tu ai scris: «A-ți zări adevărata fire este un fel de întoarcere acasă»? (Leopardul de zăpadă, p.301) Datele coincideau: Peter murise în 2014 și Kanji avea, probabil, trei ani. Pentru tibetani între o existență și următoarea nu trec mai mult de cincizeci de zile, asta e perioada în care hălăduim în acel regat al morților numit bardo – și apoi gata, încă o tură de carusel. Chiar așa s-a întâmplat, Peter? Cățelușa nu mi-a răspuns. Am scărpinat-o pe bot și ea mi-a lins mâna cu afecțiunea molipsitoare a câinilor la trezire: în fiecare dimineață te salută ca și cum nu te-ar mai fi văzut de-o viață. Ei bine, i-am zis, ai găsit într-adevăr un mod frumos să te întorci acasă.” (pp.98-99)

Revenind la altă ordine de idei, dacă este vorba de esențe, dacă nu vine Muntele, vine vorba despre esența Vieții, între înțelegere și renunțarea la un anumit tip de înțelegere, printre altele a modului cum privesc băștinașii (tibetani refugiați sau nepalezi) pe străinii care se perindă prin zona aceea: profesoara la care înnoptează într-o… zi spune, simplu, că „turiștii” le sunt de mare ajutor!

„Am plecat din Charka, satul plin de praf, simțind că doar l-am atins în treacăt. Regula expediției e să ridici tabăra în fiecare zi, dar ca să înțelegi, ar trebui să te oprești, să rămâi. Ne-am îndepărtat de locul acela în care fumul ce ieșea din colibe nu reușea să se înalțe, cu mirosul puternic de ienupăr ce urma să ne stăruie în haine zile în șir. N-o întrebasem nici măcar cum o cheamă.

Și totuși ce frumos era, cum devenise instinctiv și necesar să ne punem din nou în mișcare! Să lași în urmă lumea cunoscută și să descoperi de fiecare dată o bucată de lume nouă. mersul era misiunea noastră zilnică, măsura noastră pentru timp și spațiu. Era modul nostru de a gândi, de a sta împreună, de a traversa ziua, era munca pe care corpurile noastre o făceau deja singure. Deși slăbiți, sleiți, febrili, în fiecare dimineață ne ridicam în picioare și ne așterneam din nou la drum, precum catârii. Mersul reducea viața la esență: hrană, somn, întâlniri, gânduri. Nici o invenție a epocii noastre nu ne era de vreun folos în timp ce mergeam, în afară de o pereche bună de bocanci și, în cazul meu, o carte în rucsac. De câteva săptămâni trăiam cu orez, linte și legume, uneori ouă și brânză, cu Leopardul meu și caietul meu, cu prietenii mei. Și mai surprinzător decât faptul că mă descurcam cu atât de puține era acela că îmi dădeam seama că nu-mi doream altceva. Doar când ne opream, se iveau nostalgia, aspirațiile, toate golurile de umplut.” (pp.129-130)

Fără a se vrea european moralistă, ci mai degrabă… zen, aproape zen, doar se tot repetă „Cine a văzut Kalish de pe creasta neprihănită a Muntelui de Cristal?” (Kalish fiind același lucru cu Muntele de Cristal, foarte… rațional vorbind!), cartea sugerează:

„Învață că drumul e mult mai prețios decât piscul, pentru că altfel o să pierzi tot ce ai crezut că o să câștigi. Găsește un sens în fiecare pas. În această concentrare.” (p.133)

Trebuie recunoscută „necesitatea pierderii” și este citat iar Matthiesen:

„Chiar și transparența, o, Pelerinule, poate fi un obstacol dacă te cramponezi de ea. Nu trebuie să zăbovești pe Muntele de Cristal!” (op.cit., p.332)

Trebuie recunoscută evidența:

„…acolo sus, pe undeva, era leopardul de zăpadă, ceea ce mi-a amintit că nu tot ce există e vizibil, nu totul e comprehensibil, nu poți pătrunde și lua cu tine totul. «Mă mulțumește și ne-vederea lui», scria Peter. Lăsam în urmă ceva nevăzut și neatins, dar ajunsesem atât de aproape de el, încât îi simțisem prezența.” (pp.143-144)

Finalul cărții, cu „uitarea” „până la sfârșit” la incinerarea unui cadavru, descrierea cenușii omului căzând într-un râușor, nu pot să ne facă să uităm că avem de-a face cu un scriitor declarat „pacifist”, intolerant la frontiere, priceput în a scrie despre „genul de tristețe pe care doar cititorii o cunosc, nostalgia cărților terminate”, în acest caz, o carte care începe cu un citat din Rilke (este vorba de „Leopardul…”), „Acesta este în fond singurul curaj care ni se pretinde: să fim curajoși față de cel mai ciudat, față de cel mai straniu și față de neelucidatul dat.” și o altă carte, „Fără să ajungi vreodată în vârf”, care se recunoaște învinsă de la început printr-un misterios citat din Tiziano Terzani: „Aș vrea mai degrabă să fiu pictor decât meșteșugar al cuvintelor în dimineața aceasta. În ceață se detașează, cu marile lor îmbrățișări acoperite cu mușchi, rododendronii gigantici.”

Cuvintele îngenunchind în fața imaginilor! Fotografiile pe care le datorăm Wikipedia, cu Muntele de Cristal, ne dau sau nu dreptate! Dar și îngenunchiatul are sensul său! Te poți ruga atunci: