„Patimile lui GH” sau istoria unei revelații

„O viață completă poate fi una care se încheie printr-o identificare atât de deplină cu non-sinele încât nu mai rămâne nici un sine care să moară .”

Am zăbovit destul de mult asupra avertismentului lăsat de Clarise Lispector pentru cititor și la citatul de mai sus din Bernard Berenson. Recunosc, începutul mi s-a dat greu, cu reîntoarceri frecvente și momente de intensă concentrare. Patimile după G.H. necesită un ochi atent și un cap limpede. Temperați viteza de lectură, luați scrierea mai degrabă ca un studiu filosofic. Scheletul cărții este unul simplu G.H., o sculptoriță care trăiește boem la mansarda unei case din Rio de Janeiro, este confruntată cu plecarea subită a femeii de serviciu. Ca sa dilueze plictisul, se hotărăște să facă ordine în camera în care aceasta a locuit presupunând că acolo trebuie să fie mizerie. Camera servitoarei o dezarmează însă prin lumină și curățenie. Această lume atât de diferită, strecurată în mod clandestin în propria ei casă, o debusolează. Un univers separat sub același acoperiș, o cameră intrusă care pare desprinsă din picturile lui Giorgio de Chirico. Pe un perete, în mărime naturală sunt desenați un bărbat, o femeie și un câine într-o manieră aproape ritualică. Mesajul mural o tulbură intens, îi stârnește întrebări, o anxietate teribilă pune stăpânire pe naratoare. Pentru a se mai calma, deschide dulapul, cu speranța că măcar acolo să găsească dezordinea atât de dorită. Tot ce găsește este doar un gândac enorm, pe care, într-un acces de panică si furie, îl zdrobește cu ușa dulapului, împărțindu-l în două. Confruntată cu frica ei din copilărie, G.H. este incapabilă să se controleze, intră într-o stare de stupoare și își petrece o zi întreagă față în față cu gândacul înjumătățit, întâlnirea lor ajungând la apogeu printr-un act absurd de contopire.

Din punct de vedere conceptual, Patimile după G.H. sunt o profundă explorare psihologică, spirituală și metafizică care ar putea provoca pe oricine. Pe parcursul confesiunii neliniștea personajului este atât de vădită încât cere cititorului suportul: dorește să-l țină de mână, pentru că nu e pregătit să stea singur în fața tumultului existențial. Scrierea este prezentată ca un act terapeutic. Descoperirea este însoțită de o necesitate acerbă de a o comunica, de a da sens lucrurilor, altfel, revelația adevărului riscă să fie lăsată uitării.

„Simt că am inventat tot, nimic nu a existat din toate astea! Dar dacă am inventat ce mi s-a întâmplat ieri, cine îmi garantează că nu am inventat întreaga mea viață anterioară zilei de ieri?”

G.H face un exercițiu de contemplare conștientă a eului și de asumare a propriei identități. Analiza psihologică la care se supune pare desprinsă din filosofia lui Sartre, rolul distruge ființa. G.H. este ceea ce se vede, este lumea la care se raportează. Limitarea propriului nume doar la inițiale, dă dovadă de o viziune limitativă a propriei poziționări. Pe măsură ce progresează monologul are loc conștientizarea faptului că s-a modelat în conformitate cu distribuția impusă de societate, că funcționează doar în parametrii definiți de ceilalți. Existența ei s-a rezumat la poziția copilului, o imaturitate asumată. Față în față cu frica din copilărie – gândacul, ca simbol al mizeriei și sărăciei – ea începe să-și proceseze într-un mod rațional-cognitiv emoțiile. Trimiterea la Kafka este evidentă, dar tind să îmi detașez interpretarea personală de metamorfoza kafkiană. Aș merge pe un alt gând ancorat în text, gândacul ca acces la originile lumii, fiind una din speciile care au rezistat cel mai bine în timp. Deși intermediar între suprarealism și metafizică, textul cuprinde toate cheile necesare pentru ca cititorul să poată prinde conturul dorit de autoare. Accesul la origine și adevăr, se face printr-o mutație interioară violentă unde trăirea angoasei are loc într-un spațiu uscat scăldat de lumină puternică. Asocierea cu filosofia lui Sartre și picturile lui de Chirico mi se pare izbitoare: atemporalitate, singuratate, așteptare, angoasă și necunoscut. Acțiunea este suspendată, tot se rezumă la gând. Nucleul lumii este miezul unei păpuși rusești, iar apogeul ființei constă în descoperirea sursei – ce am fost până a deveni umani. Esența precede existența.

Curioasă mi se pare evoluția monologului, mai întâi G.H. se adresează cititorului, pe urmă iubitului, apoi mamei, sincronizându-și interlocutorul cu propria regresie interioară. În discursul ei G.H. operează cu formele, cu dihotomiile lumină/umbră, uscat/umed. Dacă spațiile lui Giorgio de Chirico sunt lipsite de speranță, în realitatea lui G.H. speranța și verdele fac loc credinței și lui Dumnezeu, unui Dumnezeu profund dezinteresat și incapabil de a fi înțeles. G.H dorește să cunoască ființa de la începutul vremurilor, vrea să dea la o parte orice diferență specifică, aducând gândacul și omul în unele privințe la același nivel, aceasta este diferența esențială dintre ea și Kafka.

Spațiul de transformare este asemuit de naratoare cu un deșert. Deșertul lui Camus „un loc consacrat pentru toate durerile lumii”, un minaret în care poți să gândești despre a avea sau a fi, despre iubire, despre moralitate, despre Dumnezeu, despre capacitatea de a prinde o lume în limbaj sau a menține tăcerea, despre acțiune și angajare.

„Depersonalizarea ca destituire a individualului inutil, pierderea a tot ce se poate pierde, și totuşi, a exista. Încetul cu încetul să-ți extirpi, cu un efort și o asemenea atenție încât să nu simți durerea, să-ți extirpi caracteristicile, ca şi cum te-ai lepăda de propria-ți piele. Tot ce mă caracterizează este numai modul în care sunt mai uşor vizibilă pentru ceilalți şi sfârşesc prin a fi superficial recognoscibilă pentru mine. Aşa cum a existat clipa când am văzut că gândacul este gândacul tuturor gândacilor, aşa vreau să o văd în mine pe femeia tuturor femeilor.

Depersonalizarea cu mare obiectivizare a propriei tale ființe. Cea mai mare exteriorizare la care se ajunge. Cel ce se percepe prin depersonalizare îl va recunoaşte pe celălalt sub orice mască: primul pas în raport cu celălalt este a-l găsi în tine însuți pe omul tuturor oamenilor. Orice femeie este femeia tuturor femeilor, orice bărbat este bărbatul tuturor bărbaților şi fiecare dintre ei s-ar putea prezenta oriunde este judecat un om. Dar numai în imanență, fiindcă numai unii ating gradul de a se recunoaște în noi. Și atunci, prin simpla prezență a existenței lor, ar dezvălui-o pe a noastră.”

În Under the skin (2014) de regizorul Jonathan Glazer urmărim traseul unei ființe superioare, o masă neagră și lucioasă care contopindu-se cu oamenii în cele din urmă ajunge să le preia emoțiile primare. Conștientă de sine, umană, această ființă își pierde capacitatea de reîncarnare atingând cea mai omenească finalitate posibilă – moartea. Mă tot gândeam la Patimile după G.H. ca la un Under the skin, dar în sens invers, unde G.H., femeia tuturor femeilor își descoperă mântuirea pierzându-se în masa albă a unui gândac.

Patimile după G.H. de Clarice Lispector