Șurik și mama lui – „Al dumneavoastră sincer, Șurik” de Ludmila Ulițkaia

„În concepția anticilor tocmai ficatul s-ar părea că se îmbolnăvește cel mai tare din cauza invidiei.” Ludmila Ulițkaia

Personajul meu preferat din romanul Ludmilei Ulițkaia nu este Șurik, nici nu ar fi cu putință. Deși are farmec incontestabil, un tip de magnetism care înnebunește publicul feminin de diferite vârste, Șurik este incapabil de emoții veritabile. E un fel de formă care se lasă modelată de acele femei care, cum ar putea spune oricare personaj al acestui roman-comedie-umană, n-au și ele un bărbat al lor.

Șurik cuceritorul este apăsat când de vinovăție, când de sentimentul responsabilității, împins absurd dincolo de marginile bunului-simț. Sărmanul Șurik simte că are o datorie față de Vera Aleksandrovna, Elizaveta Ivanova, Faina, Lena Stovba, Valeria Adamovna, Lilia, Alia, Matilda, Svetlana, Janna. Din milă, niciodată din iubire, căci nu are profunzimea necesară unui asemenea sentiment, Șurik se împarte în așa fel încât fiecare dintre ele să primească, de cele mai multe ori, exact ceea ce așteaptă – una un copil făcut la bătrânețe, alta o căsătorie de formă, sentimentul că nu sunt chiar singure de Crăciun și, cele mai multe dintre ele, câteva minute de tandrețe în brațele unui bărbat grăbit să ajungă la timp acasă, unde îl așteaptă mama.

Șurik are o mamă, Vera, pe jumătate divă, pe jumătate băbătie acră. Autoritatea de mamă a Verei este camuflată sub aparența unei fragilități fizice și emoționale. Vera nu pare capabilă, după moartea Elizavetei Ivanova, să se descurce singură, fără ajutorul fiului ei, pe care-l crescuse ca pe bărbatul absolut. De fapt, toate femeile în patul cărora ajunge Șurik sunt versiuni ale Verei. Cu siguranță, relația dintre mamă și fiu păstrează ceva din arhetipalul complex oedipian.

La un moment dat, după ce scapă de tiroidă, pe care încercase să o trateze cu gândire pozitivă, Vera, absolventă de Teatru eșuată la departamentul de contabilitate, dovedește că poate renaște din propria-i cenușă. Prezența ei delicată, extrem de delicată, atrage atenția unui administrator de bloc, pe nume Mihail Abramovici, poreclit Marmeladă, comunist până la moarte și dincolo de ea. Acest cetățean îi intuiește potențialul creator neutilizat la reala lui valoare, talent în stare latentă, și o invită, ba chiar îi organizează el un program de educare artistică a copiilor și a tinerilor din familii simple. Vă sună cunoscut?!

„̶ Cum așa? Câte lucruri interesante am auzit vara asta de la tine! Ești o comoară de înțelepciune! Spune-i și tu, Șurik! Ești tobă de învățătură! Cine își mai amintește azi de dansul antic? Tu povestești de parcă l-ai văzut cu ochii tăi! Cât privește cunoștințele tale despre filosofia dansului…

̶ Euritmia, i-a șoptit Vera Aleksandrovna.

̶ Chiar așa! Și toate câte le povestești despre dansurile sacre! Ai pur și simplu o bibliotecă în cap! Și despre Isadora Duncan!

Irina a luat cârpele scăpate pe podea și a închis subiectul.

̶ E de datoria ta! Eu așa cred, că pur și simplu e de datoria ta să dai lecții.

A doua zi, la intrarea în imobil și afară, atârna un anunț scris cu cerneală violet pe hârtie de ambalaj: ˂Cercul de cultură teatrală își începe activitatea în localul administrației, marțea de la ora 7 seara. Cursurile le ține Vera Aleksandrovna Korn. Sunt invitați copiii de vârstă școlară. Se recomandă!˃

Mihail Abramovici nu s-a putut abține să nu scrie ultima exclamație care a înlocuit anunțul lui preferat ˂Se interzice!˃, dar tonul amenințător a rămas.

Cu ideea asta de-a dreptul ridicolă – cercul subteran de cultură teatrală ținut în subsolul imobilului -, viața Verei a luat un curs nou.” (p. 190)

Vera avea multe în cap, într-adevăr, să zicem că avea suprafață, dar nu avea adâncime. Merge la teatru și la bibliotecă, se documentează, crede că e de datoria ei să învețe la orice vârstă și are grijă ca Șurik să nu-și neglijeze studiile, nici la 30 de ani. Dar este incapabilă să creeze vreun raționament, fundamentala ei neliniște existențială fiind legată de sentimentul, nu prea puternic, al eșecului, determinat, desigur, de invidia colegilor de breaslă. Vera e snoabă și superficială, întruchipând perfect ideea de pseudointelectual. Visase să devină, pe scenă, o mare actriță, i se cultivase în familie impresia că are un talent remarcabil, însă Vera joacă un rol mare (strivitor chiar!) doar în viața lui Șurik, fiul convins că mama și-a sacrificat viața pentru a-l crește.

Personajul meu preferat este bunica, Elizaveta Ivanova, o femeie pe care o prețuiești pentru spiritul ei independent și ușurința cu care, trecând peste o urâțenie remarcabilă, reușește să se căsătorească excelent (aspirația fundamentală a tinerelor din roman), peste așteptări, cu Aleksandr Nicolaevici Korn, bărbat educat și elegant. Prietenia lui Korn cu prințul Japoniei, care-i împărtășește opiniile sale despre arta lui Matisse, devine știre în ziarele din 1916. Legenda spune însă, cu ironia din subsidiar, că domnul Korn nu cunoștea foarte bine subiectul:

„Aleksander Nikolaevici fusese ultima oară la Paris în 1911, până să vină războiul, atunci când Peștii roșii nu erau decât în stadiul de icre, în schimb exact în anul acela Matisse prezentase la expoziția de toamnă altă capodoperă a lui, Dansul… (p. 20)

La Paris, „oraș a cărui existență ținea mai mult de literatură decât de realitate”, fusese și bunica lui Șurik, iar amintirile acestei femei deștepte – cu scuzabile momente de naivitate – sunt aduse mereu în discuție, mai ales după ce, pe neașteptate, rămâne văduvă. Un timp cu toții, Elizaveta Ivanova, fiica și nepotul ei, trăiesc din agoniseala bătrânului Korn. Mulțimea de briliante care alcătuiau splendoarea Ordinului Soarele Răsare, primit Aleksander Nikolaevici din partea prințului japonez, în numele unei afinități spirituale, întrețin familia mult timp după moartea bunicului, în vremuri de criză.

Al dumneavoastră sincer, Șurik este o scriere cu subtext, în care personajele nu sunt ceea ce se spune de-a dreptul că sunt. Deși au ceva cultură, nu au consistență umană acceptabilă. Ludmila Ulițkaia face în romanul său un amplu studiu despre vanitate și prea lesnea împăcare a oamenilor superficiali cu propriile defecte, după examene de conștiință sumare, consumate rapid, la fel ca relațiile sentimentale ale lui Șurik. Al dumneavoastră sincer, Șurik mi se pare o rescriere parodică a altui roman splendid al Ludmilei Ulițkaia, Medeea și copiii ei. Tandrețea în toate registrele și nuanțele posibile, feminitatea învederată sau latentă, forța caracterului unei femei care are grijă de tot neamul, toate acestea sunt înlocuite de lipsa de profunzime, cabotinismul și nefericirea unui bărbat imatur ca Șurik.

Al dumneavoastră sincer, Șurik de Ludmila Ulițkaia