Cella Serghi – „Pânza de păianjen”

„Suntem nevoiţi să ne toarcem firul timpului din propria substanţă, ca păianjenul, fără să-l putem împleti împreună, aşa cum ar fi fost firesc şi ar fi fost necesar, pentru a da şi primi explicaţii.”

De când am citit „Pânza de păianjen” a Cellei Serghi, amintirile legate de Mangalia, de mare au căpătat o densitate melancolică aparte. Cumva, s-au combinat tot felul de trăiri, cele proprii cu cele ale scriitoarei şi cu cele ale mării însăşi. Povestea Dianei pornind din Bucureștiul plin de clădiri vechi şi fascinante prin detaliile lor dintr-o altă lume, continuând cu vacanța petrecută la Mangalia, apoi la Balcic – o atmosferă în care sufletul mării predomină în fundal, seducător şi tulburător, de necuprins şi atotcuprinzător. Iar sufletul Dianei se aseamănă mult cu cel al mării. Dacă stau bine să mă gândesc, nu doar al Dianei, în special, ci al femeii, în general.

„Şi înțeleg că vei confunda totdeauna dragostea de mare şi de soare cu sentimentul straniu pentru Petre Barbu, şi, în felul ăsta, nu te vei lecui uşor. Acest Petre Barbu va fi un rival foarte tare pentru oricine te va iubi, Diana… Uneori mă întreb dacă exista cu adevărat. Dacă nu este un fel de fata morgana…”

Romanul Cellei Serghi, pe care l-am descoperit destul de târziu, radiografiază sufletul feminin, cu amalgamul său de trăiri intense şi contradictorii, cu farmecul şi slăbiciunile sale, dar, totodată, cu imensa putere de a depăşi vicisitudinile şi dezamăgirile vieții. Diana, personajul principal al cărții, prin vocea căreia se deşiră firul epic, este o tânără năvalnică, fremătând la fiecare pas şi la fiecare gând pentru fericirea ei. Luptătoare, neliniștită, puternică şi pasională, Diana este un personaj memorabil, una dintre figurile ce ies în evidență dintre paginile literaturii noastre, un personaj cu bune şi cu rele, jonglând între pozitiv şi negativ.

„Vezi, așa îmi închipui eu viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă, undeva păzește carnivorul: păianjenul…”

Fluid şi delicat, vulcanic, dar rafinat, romanul emblematic pentru opera Cellei Serghi mi-a rămas în minte, revărsându-şi ecourile din timp în timp, mai cu seamă vara, aşa cum mi se întâmplă şi acum. Privesc în depărtare coasta Mangaliei, câteva clădiri se profilează la orizont. Iar undeva în stânga, pe mare, farul. Şi atunci, fără să vreau mă gândesc la „Pânza de păianjen”, la Diana Slavu, în ale cărei gânduri m-am regăsit de multe ori. Nu atât pe mine, cea de azi, cât pe adolescenta care am fost. Fermecată asemeni ei de vraja puternică a întinderii nesfârșite şi albastre. Pătrunsă de fiori tainici ce îmi dezvăluie poveștile pe care marea le-a tot adunat în valurile ei. Diana se îndrăgostește pe malul mării şi iubirea ei are adâncimi misterioase ca ale mării.

„Am respirat adânc adierea sărată şi m-am simțit cu ea, cu soarele, cu apa, cu nisipul și cu zgomotul de valuri din nou copil, din nou eu însămi, adevărată și liberă cum nu mai fusesem de mult. “

Fiecare respirație pare învăluită în metaforă, la fel şi fiecare adiere a vântului, vădind sensibilitatea şi spiritul fin de observație al Cellei Serghi. Trăirile sunt reliefate cu o surprinzătoare profunzime, scoțând la suprafață frumusețea fiecărui amănunt, fie el şi insignifiant. Scriitura are o anumită finețe, specifică literaturii feminine, ce pare a fi adresată femeilor, deşi eu cred că poate fi apreciată şi de „sexul tare”, căci nu decade spre siropos ori spre lacrimogen. În vremurile actuale, este posibil să pară uşor desuetă, dată fiind perioada în care a apărut romanul – prima ediție, însă mie îmi place foarte mult parfumul acelor vremuri.

Pe când citeam, simțeam vie prezența mării, culorile şi atmosfera plajei, căldura nisipului şi melancolia valurilor ce poartă visele în depărtări. Acum, pe plajă, privind trupul fluid al mării, gândul îmi zboară la acest roman şi la atmosfera domoală, leneşă a Mangaliei în zilele aburinde de vară, la povestea inedită a iubirii însăilate în paginile sale, o iubire ce are mirosul mării în zori. E adevărat că paginile în care acțiunea curge pe malul mării au rezonanțe mai puternice pentru mine, am păstrat ceva mai mult din ele. De altfel, este suficient să citeşti mărturisirea autoarei pentru a înțelege de ce se întâmplă astfel :

„M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen – în mare măsură autobiografică – e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră”.

O dulce nostalgie se desprinde din cuvintele sale, din paginile „Pânzei de păianjen” – o metaforă a vieții care ne învăluie, pe fiecare, fără scăpare. Amprenta personală a Cellei Serghi este puternică. Se simte verva cu care îşi revarsă sufletul în paginile cărții. Mă întreb cum aş fi perceput acest roman în adolescență, când aş fi trăit cu şi mai multă intensitate povestea Dianei. Sunt curioasă cum mi se va părea peste ani, când se va estompa apetitul pentru romantism. Ştiu că este considerat un roman de dragoste, dar eu îl văd puțin altfel. Am cules din el ceea ce excede povestea de dragoste în sine, nu ea este esențială în ansamblul romanului. Cred că cele mai profunde impresii privesc marea, poate și datorită legăturii strânse pe care Cella Serghi o are cu ea.

vol5 Editura: Litera