Atras încă din adolescenţă de mare, Jacques-Yves Cousteau s-a înscris la Academia Navală din Brest. Aşa începe povestea celui care avea să devină unul dintre cei mai mari oceanologi ai lumii. După ce l-a întîlnit pe Philippe Tailliez, Cousteau a făcut primele scufundări şi drumul i s-a deschis larg spre realizarea celui mai mare vis al său: să cutreiere şi să exploreze oceanele lumii. Visul i s-a împlinit cînd a ajuns la comanda navei Calypso, la bordul căreia, vreme de patru decenii, a străbătut imensul continent albastru. A simţit tot timpul nevoia să afle mai mult, să îmbunătăţească metode şi tehnici şi să le împărtăşească, iar din expediţiile sale au rezultat mii de ore de filmări în adîncuri. Din gheţurile Antarcticii pînă în Marea Roşie, Marea Caraibilor şi Marea Mediterană, Odiseea căpitanului Cousteau ne poartă într-o călătorie fascinantă pe urmele celebrului explorator, mereu dornic să se avînte în necunoscut.
Din cuprins:
Jacques-Yves Cousteau semnează actul de naştere al scafandrului autonom • Misterele fîntînii din Vaucluse • O navă numită Calypso • Filmul subacvatic şi vedetele sale • Călătorie la capătul lumii • Explorarea marilor fluvii • Alcyone, fiica vîntului • Sfîrşitul unei nave legendare • Povara moştenirii
Alexandru Marinescu (n. 1936) este biolog, oceanolog, istoric al ştiinţelor, muzeolog. A fost şef de secţie la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Gr. Antipa”, preşedinte al Comitetului Naţional Român al Consiliului Internaţional al Muzeelor, vicepreşedinte al Comitetului pentru Istoria şi Filozofia Ştiinţei şi Tehnicii al Academiei Române. De 45 de ani colaborează la emisiunea „Teleenciclopedia” a Televiziunii Române. A primit numeroase premii, a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural, în grad de ofiţer. A participat la expediţii în Oceanul Pacific (insulele indoneziene),
în Marea Mediterană şi pe fluviul Saint-Laurent. A publicat 18 cărţi, articole ştiinţifice şi de popularizare a ştiinţei. A editat jurnalul antarctic inedit al lui Emil Racoviţă. Dintre volumele sale, amintim Cuceritori ai adîncurilor. Jacques-Yves Cousteau (1980), O expediţie numită Belgica (1991), Emil Racoviţă şi expediţia „Belgica” (1998), Jacques-Yves Cousteau, amiralul adîncurilor (1999), Umbra cornului de rinocer. Despre animale cu dragoste (2008).
-Fragment-
În atolul Aldabra au fost filmate ultimele ţestoase gigantice, care altădată trăiau în tot arhipelagul şi pe insula Madagascar. Rude foarte apropiate ale acestor ţestoase se mai întâlnesc tocmai în Oceanul Pacific, în arhipelagul Galápagos.
După expediţia în interiorul atolului au urmat scufundări în apele litorale populate de ţestoase marine. Atât coralii, cât şi fauna asociată lor li s-au părut mai puţin exuberante decât în Marea Roşie.
Una dintre întâmplările deosebite ale acestei croaziere a fost întâlnirea cu un grup de caşaloţi. Aceste mamifere acvatice gigantice se deplasează cu viteză considerabilă, iar Calypso nu i-ar fi ajuns dacă nu s-ar fi produs un accident. Un pui de caşalot, rămas în urmă, a nimerit sub navă şi palele elicei l-au tăiat pe spate, făcându-l să sângereze puternic. Părinţii lui s-au întors pentru a-l ajuta, dar tăieturile erau adânci şi forţele puiului au scăzut repede. Atraşi de sângele care se răspândise în apă, au început să apară rechinii. Dumas a împuşcat puiul de caşalot pentru a-i curma suferinţa. În mai puţin de o jumătate de oră, în jurul caşalotului se strânseseră peste 20 de rechini care, curând, au început infernala horă.
Fiecare membru al echipajului, înarmat cu ce găsea la îndemână – căngi, undiţe, harpoane –, prindea rechini şi îi trăgea pe punte, deşi se zbăteau viguros. Aici erau căsăpiţi şi apoi aruncaţi înapoi în apă, unde cădeau imediat pradă rechinilor nou-sosiţi. Această beţie a sângelui s-a potolit încetul cu încetul, rechinii sătui începând să părăsească câmpul de luptă, iar oamenii oprindu-se sleiţi de oboseală.
În toiul atacului rechinilor asupra caşalotului, doi scufundători au coborât cu cuşca de protecţie pentru a filma, apoi, spre sfârşit, când lucrurile începuseră să se calmeze, Falco a coborât din nou cu Louis Malle. Rechinii, ghiftuiţi, se deplasau acum mai lent. Pentru a realiza o scenă „tare”, Falco a deschis uşa cuştii, s-a strecurat afară şi s-a îndreptat spre un rechin lung de trei metri care aştepta nemişcat. În apropierea lui, Falco a încetinit şi şi-a dat seama că nu aude zgomotul aparatului de filmat. A întors capul şi a văzut semnele pe care le făcea Louis Malle. Aparatul se blocase.
Rechinul din faţa lui Falco s-a pus încet în mişcare, pornind spre el. Falco s-a repezit spre cuşcă şi a pătruns ca un obuz înăuntru, iar Malle a închis uşa în urma lui cu câteva secunde înainte ca rechinul să se proptească în barele de oţel.
Acest nou aparat de filmat, în care Cousteau îşi pusese atâtea speranţe, a fost un adevărat coşmar al croazierei. Exact în momentele-cheie ale filmărilor se bloca, nu derula decât câţiva metri de peliculă, carcasa i se umplea cu apă – mereu trebuia să i se întâmple ceva. Niciodată un aparat de filmat nu a funcţionat atât de prost – iar din cauza lui au suferit nu numai cineaştii, care au ratat numeroase secvenţe imposibil de refăcut, ci şi mecanicii, care l-au demontat în bucăţi de nenumărate ori. Frédéric Dumas considera că, din punct de vedere cinematografic, expediţia s-a desfăşurat „sub semnul funest al sinistrului Hypergonar”.
Punctul terminus al croazierei a fost insula Assumption. De aici Calypso a făcut cale întoarsă, dar Cousteau a oprit nava în fiecare zi, dimineaţa, în locurile cele mai convenabile pentru scufundări. Marea Roşie a fost din nou teatrul unor confruntări dramatice între scufundători şi rechini – dar, în ciuda unei considerabile inegalităţi de forţe, experienţa căpătată de scufundători şi mânuirea cu dexteritate a respingătoarelor de rechini, care s-au dovedit a fi o armă eficace, au înlăturat orice potenţial accident.
După o scurtă vacanţă, Calypso a pornit din nou, în septembrie 1954, într-o croazieră ştiinţifică în zona pragului siculo-tunisian. Conducătorul echipei ştiinţifice era profesorul Jean-Marie Pérès de la Marsilia, directorul staţiunii biologice de la Endoume. A fost prima campanie în cadrul noii colaborări cu CNRS. Ele au fost apoi reluate în fiecare an, durând câte 7-8 luni. Biologi, fizicieni, geologi, geofizicieni au împărţit spaţiul restrâns al navei într-o deplină camaraderie cu echipajul şi scufundătorii.
De altfel, ceea ce a caracterizat echipele de pe Calypso a fost tocmai acest spirit de camaraderie, înţelegere perfectă, ajutor reciproc. Fiecare ştia că trebuie să-şi facă treaba, uneori dură, şi, pe cât posibil, să-i ajute şi pe ceilalţi. În ceea ce priveşte echipa permanentă de scufundători şi marinari, ea a fost încă de la început dominată de o lege nescrisă: fiecare membru al echipei, scufundător desăvârşit, trebuia să fie capabil să îndeplinească mai multe roluri la bord, să cunoască mai multe meserii. Practic, pe Calypso trebuia să te pricepi să faci orice.
Continuitatea echipei era asigurată de cei câţiva fideli ai lui Cousteau care aveau sarcini de răspundere pe navă. Nou-veniţii, dincolo de entuziasmul începuturilor, al noutăţii, găseau aici o muncă îndârjită, cu scufundări de zi sau de noapte, o viaţă intensă, pasionantă, dar deloc uşoară. Însă cei care se adaptau şi reuşeau să reziste erau cuceriţi definitiv de explorarea submarină.
Calypso nu era o navă confortabilă, mai ales când era supraîncărcată cu materialele necesare unei lungi croaziere, dar atmosfera care domnea aici era unică. Dragostea pentru vas şi admiraţia pentru conducătorul lui răzbate aproape la fiecare pagină în cărţile lui Frédéric Dumas sau în jurnalul lui Albert Falco.
O perioadă de lucru pe Calypso şi apartenenţa la echipa căpitanului Cousteau au fost întotdeauna un titlu de glorie foarte râvnit, un motiv de mândrie, visul a zeci şi sute de tineri. Celebrul înotător american Tim Shaw, campion mondial la stilul liber, declara într-un interviu că una dintre marile sale dorinţe era să facă parte, într-o zi, din echipa lui Cousteau.
