Oameni, locuri, povești…

Subintitulat „proze scurte și foarte scurte”, volumul Un roman într-o gară, aparținând lui Kocsis Francisko, reunește texte scrise în perioada de timp diferite. Autorul însuși, probabil conștient de acest lucru, a gândit o structură în straturi: „Secvențe rurale”, „Secvențe urbane”, „Alte secvențe”. Mai degrabă poet (judecând după volumele de versuri publicate în număr substanțial), colaborator la diverse publicații și reviste culturale, prezent cu texte în câteva antologii, Kocsis Francisko este acum la al doilea volum de proză, după Plimbări cu Freud, publicat în 2006.

Ori de câte ori am în față o carte de proză scurtă mă întreb cum și de unde încep să citesc. La rând, pe sărite, de la final, de la mijloc? Este o întrebare legitimă, câtă vreme pornesc de la ideea autonomiei fiecărui text, aparent fără legătură cu celelalte din același volum. Experiența de cititor mi-a dovedit însă, în timp, că ar trebui să le parcurg în ordinea propusă de însăși structura cărții. Oricât de disparate ar părea textele, distanțate în timp, estetic sau tematic (sau toate la un loc), există acolo un soi de ordine interioară, un mecanism structural care configurează, încet-încet, universul fictiv al autorului, lumea lui, recognoscibilă tematic și stilistic, un spațiu matricial aș zice, dacă nu ar suna ușor retoric. Tot experiența de cititor mi-a dovedit că, oricâte fire, aparent invizibile la prima lectură, ar lega textele dintr-un volum de proză scurtă, ele nu se vor ridica, valoric vorbind, la aceleași standarde. Ca într-o diagramă, vor fi suișuri, coborâșuri și stagnări. Vor crea și vor întreține un orizont de așteptare, întrunind sau nu aceste firești așteptări de cititor profesionist.

Nici cartea de față nu face excepție. E, în felul său, un miniroman din bucăți, deoarece conturează treptat o lume cu statut social, economic și psiho-afectiv, portretele unor oameni obișnuiți sau mai puțin obișnuiți, experiențele lor, legăturile dintre ei etc., dar destule dintre texte, cele cu adevărat reușite, pot face obiectul unei lecturi și al unei analize separate. Doar acestea probează experiența de prozator, care urmează alte reguli decât cele valabile în cazul textelor lirice.

Se știe, de altfel, că pentru proza scurtă îți trebuie mai mult talent și mai multă exigență decât în cazul scrierii unui roman, devenit de multă vreme un gen literar în sine, care poate aglutina elemente aparent disparate și în care derapajele de tehnică literară pot fi mai greu detectabile.

Din prima parte avolumului, respectiv cea intitulată „Secvențe rurale”, se rețin câteva texte care decupează momente de viață în care umorul, superstițiile și plăcerea istorisirii întrețin legătura între instanțele comunicării narative. În Dulăul alb, de pildă, feciorul Galaga, curajos altfel de felul său, se teme doar de lucrurile „pe care nu le făceau brațele și mințile omenești, în care își vârau coada ăia cărora nu le spunem pe nume”. Această teamă de necuratul este atent decelată pe parcursul povestirii, decupându-se un moment anume din viața flăcăului: pe când era boactăr, adică paznic de noapte în sat, alături de un prieten, lui Galaga îi sare în față, mușcându-l, un dulău alb imens. Sunt descrise cu lux de amănunte atacul, apărarea, senzațiile fizice, groaza, apoi declanșarea instinctului de supraviețuire. Centrul de greutate se mută la finalul povestirii, când flăcăul observă pe fața prietenului urma unei tăieturi de cosor, identică, aceasta, cu rana pe care el însuși i-o făcuse dulăului alb.

În „Moșneagul, baba și măgarul”, veritabil poem în proză, este surprinsă imaginea emblematică, de grup statuar, a celor trei ființe care, surprinse de ploaie pe câmp, se adăpostesc sub aceeași pelerină neagră, „făcându-se una cu pământul” (pag. 37).

Un alt text care reține atenția, din „Secvențe urbane” de data aceasta, este „I se spunea Lina”, remarcabil prin tușele fine de portret mixt al unei femei cu probleme psihice, „fata cu cântarul”, care trăiește intens o pasiune mistuitoare pentru un bărbat necunoscut, care îi lasă din când în când o sumă de bani atunci când se întâmplă să o întâlnească pe stradă. Bucuria interioară la vederea acestuia, febrilitatea cu care îi caută chipul în mulțime, transformarea fizică asemănătoare cu cochetăria unei femei normale, toate sunt schițate din mișcări sigure de către un narator-observator atent la nuanțe. Când bărbatul nu se mai arată, Lina suferă la fel de intens precum (îl) iubise:

„După vara aceea, s-a neglijat din nou, lodenul s-a făcut iar soios, unghiile murdare, ochii tot mai întunecați. Cu anii, pe chipul ei erau tot mai evidente amănuntele suferinței. Lina a suferit din dragoste ca puține femei. Nu contează că a fost doar imaginată. Suferința ei a fost cât se poate dereală” (pag. 56)

Povestirea care dă titlul volumului are un aer romanțios ușor desuet: un bărbat singur și trist, într-o gară, așteptând o iubită de care timpul l-a despărțit în condiții misterioase. Nu întâmplarea în sine e originală sau importantă, cât descrierea stărilor sufletești prin care trece acest singuratic, inclusiv după ce vântul îi aduce, pe peronul gării, o scrisoare de la cea așteptată. Ca și în cazul lui Galaga din „Dulăul alb”, e întreținută în mod voit o ambiguitate la nivelul semnificațiilor de final.

Ultimul textal cărții, respectiv „Plimbări cu Freud”, este și cel mai elaborat, putând fi considerat o nuvelă de sine-stătătoare, cu personaje puține, bine individualizate, cu o narațiune în care liniile de forță sunt dirijate atent spre punctul culminant, abia previzibil, fără elemente de prisos și fără tendința de a cădea fie în facil, fie în spectaculos, manifestată în alte texte din volum. Un călător care, coborând din tren, cade și se lovește rău la cap, pierzându-și memoria și valiza, neputând fi astfel identificat, devine subiect de analiză pentru Freud. Medicul constată uluit că tânărul pare să cunoască mai multe limbi străine și decide ca, după externare, să îl ia acasă pentru a-i urmări evoluția și a dezlega misterul…

Kocsis Francisko scrie o carte reconfortantă, în care, deși se resimt destule influențe și voci autohtone sau străine, recunoaștem și vocea proprie, aceea a unui prozator care (i) se substituie, adesea, personajului său, ajungând să facă schimb de roluri în cele mai obișnuite sau mai neașteptate momente ale vieții amândurora.

Un roman într-o gară mică de Kocsis Francisko