Dincolo de carte: Când Spiritul (amintirii) Muzicii şi imaginile pun în umbră cuvintele

Jim, negrul domnişoarei Watson, se foi cât se foi, tresări, sări în sus, mai să cadă de pe plută în apele adormite, şi ele, ale bătrânului Mississippi.

Fluviul părea lat de cîteva mile.

Luna strălucea aşa de tare, că aş fi putut să număr buştenii negri care lunecau lin pe firul apei, la sute de metri de mal. Peste tot domnea o linişte de moarte şi părea să fie tîrziu, mirosea a tîrziu.

– Ce-i, Jim, ce-ai visat?

– Huck, stăpâne, era bine, da’ eram într-o ţară a albilor şi nu înţelegeam decât rareori, mai mult ce cântau decât ce vorbeau! Şi se cânta bine, şi frumos, erau oameni buni, adunaţi grămadă, ca la beserică, da’ erau afară, ba şi pe vaporaş, se bea bun bun, vin cred că era, mi-au dat şi mie, parcă era în sânul lui Avraam, da’ d’odat, nu ma’ eram io, eram lipit într-o carte, adic’ şt’am că’s io, da’ pus în carte, lucioasă, cu planşe colorate, având chipuri multe, ş’erau în carte ş’d’ale noast’, era o milady, ce mai, sus, la vale de ape, Angela Brown îi zîcea, chiar voia să mă ia de crescut… Da’ io, păcatele mele, am io doi copii! Şi ea fusese pe scenă, ca la alegeri la noi, şi a cântat…

–Jim, mai zi de muzică, era tot ca pe la noi?

– Păi din câte am înţeles, că mi-o zâs Angela, pe-nţeles, o scris unu, da’ o şî zâs, că „Delta Dunării şi-a Mississippi-ului s-au întâlnit la Tulcea” (pentru conformitate, s-a spus la „B24Fun”!) şi cică s-au întâlnit, iertată să-mi fie înţelegerea, pent’ un dick’n’blues sau parcă aşa se numea acolo, nu, nu numai dick, era şi ceva cu „is”, ca-n this is the blues şi mai era un tip p-acolo, făcea ceva voodoo cu o chestie, tzac-tzac, el, Adrian Mociulschi era ne-a şi pus în cartea aia pe toţi, tzac-tzac, tzac-tzac, noaptea şi făcea luminiţe, ca fulgerele la furtună şi io nu puteam ieşi, eram ţinut de carte şi atunci am ieşit din somn…

– Da’, gâfâiai, frate, erai mort de spaimă!

– Păi fuse ca atunci când vrăjitoarele mi se urcaseră în cîrcă şi mă călăriră pînă hăt-departe, la New Orleans. Dar, noi… eram chiar noi („Us”, nota bene!), ceva de groază, man!

Am mai sta, nostalgici, în lumea lui Mark Twain, de unde se aud doar gospels şi work songs, dacă nu ne-am uita iar pe un super-album, para-carte, ceva-mai-mult-decât o carte, o fiinţă aparte, o mărturie a unui eveniment în patru părţi principale, care cuprind imagini, afişe, impresii de la cele patru ediţii ale unui festival care a devenit într-un timp incredibil de scurt unul dintre cele mai apreciate, nu numai din România.

Un festival de blues despre care, în uvertura operei livreşti, Ştefan Caraman, Scriitorul, afirmă, aproape legând cele mai de sus de adevărata realitate, încercând o altă definiţie a genului:

„…eu, cel puţin, sunt sigur că, dacă nu s-ar fi născut în America, la malul unui alt fluviu fără seamăn, seminţele lui deja ascunse în solul acestui ţinut imemorial, ar fi răsărit aici şi l-ar fi oferit lumii.” (p.7)

Festivalul este „dichis’n’Blues”, s-a născut din iniţiativa unei fundaţii, „înExil”, fundaţie care trebuia să aibă şi un preşedinte, care să poarte şi un nume, ca să preluăm ideea de la Sorescu, via Caraman, adică, mai exact, Cristian Antonescu, se desfăşoară, pentru cine nu a înţeles, la Tulcea şi teleleu Tănase prin deltă, are toate datele să devină, de fapt, deja este, un antidot la „Sentimentul antiromânesc al fiinţei” despre care scria recent, subtil ironic, într-un număr recent al „Dilemei” („vechi”) Andrei Cornea.

De fapt, Ştefan Caraman începea aşa partea scrisă a Cărţii-Blues:

„Omul a inventat cuvintele, cifrele şi definiţiile care le leagă, a inventat arhitectura şi medicina, a dezvoltat arme care să omoare alţi oameni, a ridicat munţi după ce a demolat alţi munţi, a ajuns pe Lună, iar de acolo pe Marte şi s-a întors totuşi înapoi, l-a descoperit până şi pe Dumnezeu ascuns într-o particulă şi, totuşi, în toate cele dinainte a aflat că niciuna nu l-a făcut fericit. Aşa că s-a oprit pentru o vreme din fuga lui, s-a aşezat, a oftat şi şi-a cântat tristeţea. Şi pentru că trebuia să poarte un nume, i-a spus blues.”

Omul (Cristian Antonescu) a inventat povestea, Blues-ul o duce mai departe!

Şi au fost, la început, nu numai Lumină, picături de lumină şi mai ales de sunet-lumină, „Nightlosers”, Vali „Sir Blues” Răcilă & Raul Kusak, The Storytellers”, „Soul Serenade”, „Blues Preachers”, „DeltaBLUES Band” (începutul fiind, istoric, 5-6 septembrie 2015!), au urmat, în 2016, Billy BRANCH, însoţit de trupa sa (USA), The SONS OF BLUES, VERONICA & The Red Wine Serenaders (adică italienii Veronica Sbergia, Max DeBenardi şi britanicul Bruce Stevens), Leszek CICHONSKI Group (Polonia), MARCIAN PETRESCU – cel mai bun muzicutist român – şi Trenul de noapte, „Bluescore” şi „Soul Serenade”. În 2017 capete de afiş au fost Laurence Jones (Marea Britanie) ( din presa online aflăm: „Pentru prima dată în Romania, Laurence JONES este declarat, la doar 24 de ani, astfel: 2014-2016 cel mai bun tânăr artist britanic. 2016 – Cel mai bun chitarist britanic şi nominalizat la titlul de cel mai bun chitarist european. Recomandat astfel: „Laurence este un mix între Eric Clapton & Buddy Guy, e un geniu” – Walter Trout, „Viitorului blues-ului” și „The next big thing” – „Classic Rock–Blues Magazine”; „Cel mai tânăr talent al Blues Rock” – Classic Rock Magazine. Albumul său de debut a fost apreciat cu 5/5 stele din partea Rock Magazine.”), Angela BROWN – o voce de legendă din Chicago –însoţită de un foarte cunoscut pianist german, Christian Rannenberg, şi de cea mai importantă trupă de blues din Grecia, Blues Cargo. S-a adăugat cea mai bună trupă europeană de blues, „BB & The Blues Shacks” (Germania), însoţită de o linie de suflători din Viena pentru un show de excepţie şi „The Speakeasies Swing Band”, formaţie de swing din Salonic, Grecia. În „douăzeci optsprezece” au fost „Nine Below Zero” (Marea Britanie), Phil Gates (USA), ROBERTO MORBIOLI Group (Italia/USA) şi IRINA SÂRBU Band.

Serile de blues au fost completate cu jam session (până spre dimineaţa), vernisaje, ateliere şi laboratoare diverse, şi pentru copii, precum şi „cu felurite licori cu totul aparte – bere artizanală, vin de-al locului (din podgorii mici, dar bio), bucate săvârşite de minorităţile tulcene: aromâne, ucrainene, lipoveneşti, turceşti”.

Toate vedetele ne privesc, iconic, din paginile albumului-carte, imaginile (în)cântă pur şi simplu, magia este, desigur, a artistului fotograf, cel care îl bântuie pe Jim cu bliţul său, Publicul este şi el Caesar pentru Caesar („Ceea ce face dintr-un festival, festival sunt tulcenii din faţa scenei: oameni care se bucură de blues deschis, fără pudori meschine şi, în plus, trebuie să adaug că rar ai prilejul să bei o bere între atâţia prieteni”, este consemnat Mircea Toma la pagina 56), cuvintele încearcă şi ele să se afirme, să se lege, Cartea lui Adrian Mociulschi reuşeşte să fie mai mult decât o carte, o operă de artă în sine, multidimensională, cântând cum se pricepe ea cel mai bine, adică foşnăind la răsfoire!

Grafica copertelor este a lui Laurenţiu Midvichi, mai au drepturi de autor, pe afişe (2015), Robert Vasile şi pe fotografii „Blues Cruise 2015”, Mircea Restea.

Marius Chivu, şi el dincolo de carte şi de cărţi, aici, consemna în „Dilema Veche”, 2015:

„Conturează identitatea oraşului şi îl pune pe o hartă mai mare. Dichis’n’blues, cu sprijinul necesar şi cu viziunea potrivită, are şansa lui.”

Da, blues-ul mereu va mirosi a târziu, vorba lui Mark Twain, dar este acel târziu din eterna strălucire a minţii neprihănite, din şansa omului de a fi simpatizat de divinitate.