O scurtă (și surprinzătoare) istorie a celei mai prietenoase ființe de pe Pământ

Într-un context global mai mult decât stresant, în care omul simte că își pierde optimismul și speranța, aproape strivit de deciziile contradictorii ale liderilor incapabili să gestioneze adevăratele situații de criză, dar și sufocat de știri care de care mai apocaliptice și mai greu de verificat, soluția salvatoare se dovedește (ca mai întotdeauna) a fi una pe cât pe simplă, pe atât de eficientă: îți închizi telefonul preț de câteva ore pe zi, ignori rețelele de socializare, îți aranjezi locul tău preferat din casă și (re)începi călătoria magică printre cărți și idei. Poate că ai avut norocul să cumperi de pe rafturile librăriilor cartea, sau poate a fost un dar de la o persoană apropiată, dar surpriza de a-l descoperi pe Rutger Bregman va fi una cât se poate de plăcută grație politici editoriale inspirate a celor de grupul editorial Litera. Volumul tradus (direct din neerlandeză) și tipărit în limba română în 2020, la doar un an după lansarea oficială reprezintă un mare câștig pentru cititorii români doritori să găsească răspunsuri pertinente la întrebări vechi de când lumea, dar și să descopere noi perspective asupra umanității integrate într-un univers pe cât de complex, pe atât de fascinant. Titlul, Homo Sapiens. O istorie plină de speranță, poate fi ușor derutant: este un volum de istorie sau volum despre evoluția biologică… Pe de altă parte, titlul poate părea redundant: a nu știu câta carte despre Homo Sapiens în decurs de doar câțiva ani! Mai mult, o simplă căutare pe internet ne face și mai reticenți: un tânăr de doar 33 de ani care vrea să răstoarne lumea. Dar Rutger Bregman nu vine cu niciun fel de pretenții: nu dorește să inventeze din nou roata, nici nu își arogă merite nejustificate, ci doar încearcă (și reușește) să demonstreze că premisele care au stat la baza majorității studiilor psihologice și sociologice care au fundamentat deciziile politice ale epocii moderne și contemporane nu numai că sunt false, dar au dus și duc la efecte dezastruoase, cu implicații profunde și neașteptate nu numai asupra omului, ci și a mediului social și natural din care face parte. Tinerețea sa îl ajută pe Bregman să „traducă” teoriile, ipotezele enunțate încă din timpul Renașterii pe înțelesul celor de azi, scriitura sa fiind cursivă, atractivă, adeseori amuzantă, clară, concisă, dar fără să facă rabat de la rigorile științifice, dovadă numeroasele note atent verificate, care însoțesc afirmațiile sale. Elementul comun al teoriilor pe care le trece în revistă Bregman este rațiunea ca trăsătură unică a lui Homo Sapiens, rațiune care, pe măsură ce societatea umană a „evoluat”, a contribuit la dezvoltarea unor trăsături caracteriale nu tocmai demne de cel care se află în vârful regnului animal. Oare omul este chiar atât de egoist pe cât vor unii să ne facă să credem? Este chiar așa de ușor de manipulat? Rasele umane chiar se pot clasifica? Suntem unii mai inteligenți decât alții, suntem unii mai răi de cât alții, suntem dominați doar de propriile nevoi și dorințe? Dacă ne-am limita la enunțurile lui N. Machiavelli, volumul lui Gustave Le Bon și deciziile liderilor politic moderni și contemporani, am tinde să credem că toate cele de mai sus sunt adevărate. Dar Bregman, un optimist idealist, se încăpățânează să ne demonstreze contrariul. Este cu atât mai mult de apreciat cu cât, după cum el însuși o spune, studiile care confirmă bunătatea, empatia, caritatea, spiritul egalitar, altruismul, moralitatea umanității, zac ascunse și uitate/ignorate prin tot soiul de locuri, iar mass-media și liderii politici nu au nici cel mai mic interes să țină cont de concluziile incontestabile ale acestora: omul este, în esența sa, bun.

În încercarea de a înțelege umanitatea, iluminiștii nu numai că au schimbat paradigma, dar au generat un lanț infinit de consecințe practice, adeseori greu de gestionat. La o primă vedere, iluminismul presupune dezbaterea despre „omul cel bun” și „omul cel rău” inițiată de Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau (deși cei doi nu s-au întâlnit niciodată):

<<Într-un colț îl avem pe Hobbes, ca pesimist ce credea că omul este rău de la natură. Era de părere că doar civilizația ne poate salva de instinctele noaste animalice. În celălalt colț stă Rousseau, care credea fix contrariul, că suntem buni în adâncul sufletului nostru și că „civilizația” ne-a distrus.

Chiar dacă nu ai auzit niciodată de ei până acum, viziunile contradictorii ale acestor doi titani stau la baza celui mai mare litigiu al societății noastre. Nu cunosc vreo dezbatere unde atâtea lucruri sunt în joc. Școală de corecție sau Școala Waldorf, pedepse mai aspre sau mai multă susținere, directori impunători sau echipe de angajați independenți, tați tradiționali care asigură traiul familiei sau tați care au grijă de copii – la orice dezbatere te-ai gândi, aceasta se bazează pe ideile lui Thomas Hobbes și ale lui Jean-Jacques Rousseau.>> (p. 55)

Obsesia iluminiștilor pentru rațiune, ca trăsătură definitorie a umanității, ca orice obsesie, va genera concluzii eronate, după cum constată și Bregman, care exemplifică cu numeroase opere și studii aplicate ale gânditorilor moderni și contemporani. Raționamentul logic de tip silogistic cultivat cu asiduitate de iluminiști se va dovedi o armă cu două tăișuri:

<<„Iluminiști influenți precum Smith și Hume au subliniat în mod constant: oamenii au din plin capacitatea de a fi empatici și altruiști. Ceea ce ridică întrebarea: dacă filosofii aveau un ochi așa ager pentru părțile bune din oameni, de ce instituțiile Iluminismului (democrația, statul de drept, întreprinderile) pleacă adesea de la o viziune pesimistă? De ce continuă să păstreze o imagine negativă asupra omului?

Răspunsul îl găsim într-una din cărțile lui David Hume. Filosoful scoțian a sintetizat corespunzător dihotomia Iluminismului:

„Este un principiu politic justificabil faptul că trebuie să ne purtăm ca și cum fiecare om este un impostor, deși pare a fi totodată puțin straniu că un principiu din politică ce trebuie să fie corect din punct de vedere moral este totuși greșit în realitate.”

Cu alte cuvinte: Hume credea că trebuie să ne purtăm ca și cum oamenii sunt de la natură egoiști. Chiar dacă nu este deloc așa.

Când am descoperit acest detaliu, un singur cuvânt mi-a trecut prin minte. Nocebo (opusul termenului placebo – n.n.). Să fie asta eroarea pe care s-au bazat Iluminismul și, implicit, societatea modernă? Faptul că invocăm o imagine eronată despre om?>> (p. 232 – 233)

Trecând în revistă numeroase studii psihologice și sociologice, Rutger Bregman se dovedește nu doar un „șoarece” de bibliotecă tenace, dar și un maestru al argumentării, cunoscând foarte bine capcanele dezbaterilor moderne, cele atât de îndrăgite de americani și de marile companii mass-media: atât liderii americani, cât și liderii mass-media sunt avizi de popularitate, își validează propriile opțiuni și propuneri/decizii în punctele de rating obținute. Dar dincolo de acest paravan orbitor, cei care cu răbdare și discernământ au analizat comportamentele umane în situații limită au ajuns la o concluzie contradictorie:

<<Katrina (uraganul devastator din 2005 – n.n.) a confirmat studiile științifice despre reacția oamenilor la dezastru. Disaster Research Center a stabilit încă din 1963, prelucrând date din peste 700 de studii de teren, că haosul total nu se instalează niciodată în cazul unui dezastru. Nu e niciodată „fiecare pentru el”. Infracționalitatea – crime, furturi, violuri – scade de cele mai multe ori. Oamenii își păstrează calmul, nu intră în panică și acționează cu rapiditate. „Și chiar dacă au loc multe jafuri”, observă unul dintre cercetători, „se compensează mereu cu altruismul la scară largă, care îi îndeamnă pe oameni să împartă gratis și în cantități enorme bunuri și servicii.”

Catastrofele scot la suprafață ce e mai bun din oameni. Nu cunosc o perspectivă sociologică mai bine demonstrată din punct de vedere științific, și totuși de-a dreptul ignorată. Imaginea conturată de media este, în permanență, opusul a ceea ce se întâmplă, de fapt, când se produce un dezastru.>> (p. 21 – 22)

Rutger Bregman reușește să demonstreze că Homo Sapiens este un Homo puppy, adică cel mai prietenos dintre ființele vii și că, în ciuda numeroaselor constrângeri (începând cu sedentarizarea și descoperirea agriculturii și terminând cu totalitarismele secolului XX), efectul Pygmalion este (slavă Domnului!) dominant față de fratele său cel rău, efectul Golem. Dar, cu toate acestea, deși este aplicat în domenii cheie – armată, instituții academice, justiție, familie, mediul de afaceri, efectele nu sunt cele scontate pentru că, printre altele Homo Sapiens a uitat (sau nu este lăsat) să mai fie Homo Ludens.

În ultima parte a volumului de peste 360 de pagini, tânărul gânditor neerlandez se reîntoarce la principiile creștinismului atât de greu puse la încercare în ultimul secol, dar care reușesc să-și demonstreze validitatea, așa cum și Elinor Ostrom cu al său „comunism de toate zilele” confirmă că binele comun poate exista și se poate dezvolta atât timp cât fiecare dintre membrii comunității este un Homo Sapiens altruist, prietenos, înțelegător, zâmbitor, pacifist.

Homo Sapiens de Rutger Bregman