O introducere narativă la o mistică a Poveştii (istorice)

S-a mai scris despre personajul… Poveștii din Ultima cruciadă. De aproximativ 20 de ori de-a lungul și de-a latul Scrierii, Povestea, ca un duh dintr-o lampă a lui Aladin, se înfiripă sau se înființeză, răsucirile sale, dansurile sale, dacă vreți, efect de fluture sau nu, stârnesc tornade ori epidemii, pasiuni, meditații…

Sunt paragrafe de o frumusețe aparte, care încearcă să îmblânzească duhul, spiritul, golemul Poveștii, cartea fiind, însă, în ultimă instanță, o „petrecere” tarkovskiană sau o meditație ca într-un film de Theo Anghelopulos (ceva între, exagerând un pic, între Privirea lui Ulysse și Călătoria comedianților), aventura „simplă” dintr-un film precum Nemuritorii lui Sergiu Nicolaescu, cu farmecul lui, care este mai mult al actorilor, fiind amplificată de dragostea pentru istorie a prozatoarei, nu numai pedagogică, și mai ales de filosofia istoriei și, de ce nu, a romanului istoric, aflat și el în fața postumanismului…

Roman și al unui cortegiu funerar, al unei procesiuni quasi-infinite a condiției umane din Evul Mediu (perpetuu?), Ultima cruciadă poartă pecetea metafizică a acceptării Ultimității, pentru a ne juca puțin: ultimitatea presupune o anume lipsă de viață viitoare în sine…

Căzută în mrejele Scrierii și ale Poveștii, Simona Antonescu nu mai ajunge la capătul călătoriei, chiar dacă personajele își îndeplinesc misiunea (Din toate punctele de vedere, inclusiv scriitoricesc: de toți proscrișii te îndrăgostești dacă reușești să fii candid cititor! Parcă ai mai vrea ca poveștile vieților lor să mai fie, să continue cumva!). Căzută prizonieră unui limb literar-filosofic învârtejit, ca să nu spunem teoretic, scriitoarea este ruptă între un Pascal Quinard al „Tuturor dimineților lumii” (aici fiind vorba de toate înmormântările lumii, la figurat; mai exact de înmormântările eroilor reali) și un Tolstoi al războaielor și păcilor, deși ne putem gândi și la Vodolazkin, cel al „Laurului” (nimic despre Vintilă Corbul? Nimic! Nici despre Druon? Mai vorbim!):

„Când cineva istorisește o poveste, se formează vârtejuri în râul timpului, iar vremurile se amestecă între ele. Era deopotrivă anul 1456 într-un grajd din Cetatea Vârșeț și anul 1453 în Constantinopolul care tocmai cădea. Oamenii din amândouă vremurile se mișcau unii printre alții, aruncându-și priviri mirate, fiecare considerând că el este stăpânul de drept al acestui timp în care se istorisea.

Când povestea este spusă, atunci acela este timpul celor care ascultă sau cel al personajelor? Asta ar fi dorit să știe Anufie (nota BH: un fel de Laur embrionar) și încă una: până unde poate merge vârtejul pe care o poveste în formează în râul timpului? Ar putea fi deopotrivă secolul al XI-lea al primei cruciade și secolul al XV-lea al celei din urmă?” (p.94)

Apropo de ultima cruciadă, de cele mai multe ori sau comod vorbind, ultima ar fi fost în anul 1444, avându-l în prim plan tot pe Iancu de Hunedoara, când regele Ungariei este ucis în luptă la Varna, și episodul este relatat și în romanul Simonei Antonescu, dar, la urma urmei, și apărarea Belgradului și salvarea lui, cu toată doza de hazard subliniată în carte, prin acțiunea grupării conduse, vorba vine, de proscrișii care sunt eroii principali, dacă nu ne gândim la Iancu ca la un Iulius Cezar shakespearean, poate fi o cruciadă…

Apropo de mistica Poveștii, iată un alt fragment exemplar:

„Istorisite, faptele de atunci erau prinse ca gâzele în pânza de păianjen a Poveștii, libelule, cărăbuși și greieri care nu aveau să mai moară niciodată de acum înainte, pentru că Povestea nu are trecut, ea nu simte timpul, există și atât, nemurind tot ceea ce intră în ea. Pe căi ocolite pe care nu le înțelegea și nici măcar nu-și dorea să le cerceteze, Anufie Constantinopolitanul simțea că icoana lui are șanse mai mari să supraviețuiască acestor vremuri vitrege dacă o povestește. Icoana și el însuși.” (p.95)

Așadar, chiar dacă Povestea nu simte timpul (la pagina 295 se precizează că „Povestea nu are timp, ci se află într-un veșnic prezent.”), când Povestea se petrece, influențează timpul, vremurile se amestecă, „petrecerea mortului” către locul de veci, atât cât poate fi aici, în lumea noastră, un loc de veci, de către un convoi care pleacă de la Belgrad spre un alt Bălgrad, Alba Iulia, fiind axul central la care se adaugă, tehnic, alte povești, alte vieți, insistându-se pe cele ale Mariei, o altă roșcată care intră în istoria literaturii române, un fel de Merida, tot îndrăgostită de arc și săgeți, Maria Descântata, Hăruita, a lui Avram Răspopitul, rudă apropiată a lui Iancu, care are și povestea lui de dragoste cu Maria, interiorizată, este drept, a călăului Silip, a lunaticului Gădălin, care ne aduce aminte că în Evul Mediu mai te poți întâlni cu inorogi sau grifoni, Gădălin, veșnic ucenic aducându-ne aminte la propriu de Cântărețul din Hamelin, nici o mică prințesă bizantină nefiind uitată, într-un capitol aparte, prințesa fiind o nepoată a lui Brancovici, rivalul local (fără a pune la socoteală aici nobilii maghiari) din epocă și spațiu al lui Iancu, o prințesă care, prin destin, aduce aminte de unele personaje din „Game of Thrones”.

Din punct de vedere al imaginarului medieval, Simona Antonescu este darnică: nimic din ceea ce i-ar fi fost familiar unui Jacques Le Goff ori Laura Mesina nu ar fi de negăsit, „tapiseria romanescă” fiind demnă de cea de la Bayeux: povestea icoanei de mai sus, care este de găsit azi la Mănăstirea Dălhăuți din Vrancea ne șoptește că, de fapt, tehnica taboului în tablou a fost înlocuită aici cu icoana în icoană, nesfinții având frumusețea poveștilor lor (și a icoanelor lor non-conformiste)…

Biroul meu, care este la vreo 200 de metri de Catedrala Romano-Catolică din Galați, monument arhitectonic de la mijloc de secol XIX, „aude” în fiecare zi, la orele 12.00, bătaia cloptelor care ne aduc aminte, nu știam, chiar pe ultima pagină a cărții, da, în fiecare zi, „de victoria lui Iancu de Hunedoara în bătălia Belgradului”, o amprentă sonoră, iată, și românească, care trezește Istoria sau Povestea Lumii într-un anumit fel…

O Poveste care poate spune altfel și că la început a fost… Povestea sau Imaginația. La pagina 20 scrie: „Povestea nu se întrupase însă, nu se cunoștea pe sine și nu avea încă putere.” Chiar la „Începutul”, p.9, citim: „… de aceea povestea convoiului și a proscrișilor ultimei cruciade îi va schimba pe toți cei care o ascultă, iar ei nu vor mai fi niciodată aceiași. Ea face parte din Povestea cea mare, căreia nimeni nu-i poate cunoaște începutul și sfârșitul, căci Povestea a fost aici dinaintea oamenilor și a timpului.” Ș.a.m.d.

Din joaca scriitoarei, putem deduce, deloc bahic, o altă primă atestare scrisă a limbii române, sic, „La butoiu vechi”, p.68, dar întorcându-ne, mai serioși, la esențele tari ale cărții, putem spune că orice cititor (serios sau mai ludic), după orice carte citită, este precum luptătorii acestei posibile ultime cruciade: „nu aveau să se mai poată întoarce niciodată cu adevărat, pentru că lăsaseră bucăți din sufletele lor pe drumul către casă.” (p.296)

În ultimă instanță, Povestea este despre suflet, despre sufletele tuturor care se pot strecura în poveste, găsindu-se aici o frumoasă definiție a sufletului, în raportul dintre Poveste și Suflet aflându-se marea taină a iubirii de către Sacru a poveștilor:

„La ușa casei sufletului tău, Povestea se va șterge pe picioare, va bate ușor din călcâie ca să scuture acolo, pe prag, zăpezile depărtaărilor, și va intra, începându-și lucrarea, schimbându-te, chemând la suprafață lupii și corbii scufundați în tine din vechime, inundându-te și lăsându-te însemnat.

Tu primește Povestea…” (p.297)

Și să nu rămânem datori cu definiția sufletului, o definiție care se repetă, care mai apare și la pagina 227, în alt context, în care se meditează la faptul că „omul este trup și suflet (…) Câte părți poți îndepărta din trup, fără ca el să dispară?”:

„Sufletul este făcut din Dumnezeu, pruncii pe care-i crești, pământul pe care-l muncești și timpul petrecut cu lucrurile care-ți plac…” (p.280)

Fără a forța hermeneutica, o concluzie ar fi că Sufletul este Poveste, „carnea este plină de povești”, p.57, totuși, „cu basme nu devii stăpân peste pâmânt”, p.216, Istoria poate fi și a Stâpânului întunericului (Ana Comnena scria pe la început de secol XII, citată la moto: „…căci și faptele cele mai importante, dacă nu sunt în vreun fel oarecare încredințate istoriei și aducerii aminte, se sting în întunericul tăcerii.”), așadar Istoria poate să nu fie Poveste, scriitorul știe să se retragă, șoptind:

„Dar cum poți cunoaște un om, când el se construiește pe sine în fiecare zi?” (p.172)

Bref, romanul continuă să se construiască, de aceea Leopold Bloom are doar o singură zi a sa și Romanul, ca Poveste, încă își caută formula perfectă! Poate fără a crede în perfecțiune!

Din perspectiva Misticii, ultima cruciadă așteaptă apocalipsă, din perspectiva Rațiunii, „cruciada” este doar un cuvânt al Istoriei, iar Thomas Mann poate fi ales ca părtaș, cu un citat din „Alesul”, celălalt moto:

„Iată-mă. Eu sunt spiritul povestirii, acela care, șezând la locul său de acum (…), spun această poveste întru desfătare și neasemuită întărire sufletească, începând cu preamilostivul ei sfârșit și trăgând clopotele Romei.”

Bref, se cunoaște că un narator ca Simona Antonescu chiar s-a desfătat cu subiectul, cu unele dintre personaje, lăsând unele sentințe filosofice pentru altădată sau pentru niciodată, dar având dreptul să se neliniștească, să pună întrebări, dincolo de cruciade sau de Jihad, mic sau mare, punând punctul pe orice simbol al sacrului, prin de două ori răspopitul Avram (fermecătoare și paginile cu el visând la o zi perfectă cu Maria!), zis și Voicu, forțat de o anume umanitate să aleagă, precum mai târziu, altfel, Sophia lui Styron:

„Asta cu siguranță era o pedeapsă venită de la Dumnezeu pentru cutezanța de a judeca el, biet păcătos fără însemnătate, schimbarea credinței de către vărul său. (nota BH: Iancu de Hunedoara!) Ca să-i răspundă la toate întrebările, blestemată fie ziua în care a început să le tot pună, Dumnezeu îi arăta acum ce te poate face să vezi partea bună în credința celuilalt. Nu era oare același unic Dumnezeu? Era gândul care-l cutreiera tot mai des pe Avram acum. Toate lucrurile care fac deosebirea dintre cele două legi sunt oare atât de importante, încât să merite vieți omenești? Sau viețile astea odată sacrificate, se înclina cu ceva balanța în favoarea uneia sau a alteia dintre părți? Cu ce ar fi fost lumea mai bună dacă se împotrivea el convertirii?” (p.227)

Poate Vocea Mariei și dramele ei ar fi un posibil răspuns, dar poate că nu… Poate nici Conciliul de la Firenze, amintit și el de câteva ori, nu este de ajuns, poate nici zborul șoimilor dresați pentru vânătoare, poate ziua aceea perfectă (la care mai visăm cu toții)…

Cu siguranță, dacă nu ați citit încă Fotograful Curții Regale ori Hanul lui Manuc, Ultima cruciadă este cea mai bună invitație pentru o altfel de întâlnire cu Istoria (Romanului)!

Ultima cruciadă de Simona Antonescu