Memoria ca formă de rezistență – „Dincolo de salcâmi” la Arte dell’Anima

Anii de după instalarea regimului comunist (și a rușilor, deopotrivă) în România sunt anii negri ai crimelor împotriva umanității înfăptuite în numele unei bunăstări departe de orice ar am înțelege în mod obișnuit că ar însemna acest cuvânt. Suprimarea drepturilor individuale și accentuarea rolului social al celor colective, înregimentarea cu forța și împotriva voințelor a tuturor celor care făceau opoziție sistemului și regimului politic totalitar, toate acestea privite din afară, astăzi, la 30 de ani de la Revoluția din 1989, ni se par a fi imposibile de înțeles. Cum de au fost posibile și cum de au putut accepta oamenii un asemenea regim devine subiect de cercetare psihologică și sociologică, dar nici artelor nu le este străin un astfel de demers hermeneutic. „Traducerea” opresiunii și a forței folosite împotriva opozanților regimului comunist capătă multiple expresii și valori artistice, de la scrieri literare de orice fel și până la piese de teatru, trecând inclusiv prin sfera creațiilor muzicale complexe, dar care reflectă integral spiritul timpurilor.

Închisorile politice au fost o prezență vie și dureroasă în epocă, românii fiind terorizați (la propriu) de spectrul petrecerii în aceste spații concentraționare a unui timp oarecare. Se știa prea bine că, odată intrat acolo, nu mai aveai prea multe șanse să ieși viu, întreg sau în toate mințile. Și ce era și mai înspăimântător era faptul că de cele mai multe ori oamenii ajungeau acolo pentru fapte închipuite. Memoriile supraviețuitorilor sunt uneori imposibil de citit, dar cu atât mai mult obligatoriu de parcurs, dacă vrem ca astfel de orori să nu se mai repete. Dincolo de faptul că sunt percepții personale și personalizate ale unor experiențe traumatizante și de neuitat, care marchează inevitabil și transformă personalități, aceste memorii sunt dovezi de netăgăduit că aceste fapte abominabile s-au întâmplat cu ajutorul și prin intermediul unor „oameni”, deveniți peste noapte instrumente ale aparatului de stat destinat torturii.

Lena Constante este una dintre femeile care au supraviețuit închisorilor comuniste. Chinul ei a durat 3000 de zile și a supravuiețuit acestei terori fără seamăn doar fiindcă a găsit forța interioară de a vedea… dincolo de salcâmi. Unul dintre cei mai mari artiști ai României, Lena Constante a avut forța tăcerii de partea ei! Se știe că a petrecut în muțenie mulți din anii de închisoare, dialogurile ei interioare fiind singura formă de supraviețuire, dar mai ales de protest. Parte din aceste dialoguri interioare au căpătat formă concretă după ieșirea din închisoare, când Lena Constante a ales să-și scrie memoriile – Evadare tăcută este unul dintre cele mai bine scrise volume de memorii din toate timpurile, pe cât de greu de lecturat, pe atât de densă scriitura. Spre deosebire de multe dintre memoriile timpului, cele care-i aparțin Lenei Constante au un ceva care le transformă și într-o literatură de cea mai bună calitate: delicatețea și forța gândului, cerebralitate și introspecție superioare multora dintre intelectualii vremurilor, atenția pentru detaliu (specifică artiștilor plastici). Așa se face că Evadare figurează (și ar trebui să fie în continuare) în bibliografii obligatorii pentru diferite studii de specialitate. Mărturiile timpului sunt izvoare istorice de primă mână, de o incontestabilă și inestimabilă valoare când aparțin unor intelectuali de valoarea Lenei Constante.

Dacă luăm în calcul toate considerentele de mai sus, atunci Dincolo de salcâmi, spectacolul intrat recent în repertoriul Teatrului Arte dell’Anima, în regia Anei Crăciun Lambru, se recomandă aproape singur. Numai că numele regizoarei ne îndeamnă să credem că e ceva mai mult decât un simplu spectacol. Și nu ne înșelăm deloc în această privință. Îi cunosc parte din spectacolele anterioare și îi știu și parcursul profesional, așa se face că pentru mine orice nou spectacol semnat de Ana Crăciun Lambru se traduce printr-o combinație de inedit, expresii plastice diverse și originalitate cât să dea forță înregului compus. Dincolo de salcâmi nu face excepție, un deviced theatre realizat împreună cu o echipă pe cât de tânără, pe atât de dornică de afirmare. Doi actori foarte tineri, cruzi de tineri aș zice, dar pregătiți să facă față unui astfel de text și unei astfel de montări, reușesc să-și convertească emoțiile inerente înr-un parcurs profesional demn de toată lauda. Combinația de metode și mijloace artistice diverse – de la teatrul de umbre, trecând prin teatrul de păpuși (cred că cele mai mici marionete văzute de mine vreodată sunt în Dincolo de salcâmi) și bine susținute de o ilustrație muzicală adecvată, care nu domină dialogul, ci doar îl potențează cu accentele necesare de tragism – face ca acest spectacol să fie excelent primit și de tinerii spectactorii, dar și de către maturi.

Cheile de „lecturare” ale producției Teatrului Arte dell’Anima sunt multiple: poți să te uiți la ce se întâmplă pe scenă din perspectiva novicelui, a celui care nu știe nimic despre acele vremuri, despre teroare și regimul aberant și să iei demersul artistic ca un prim pas spre cunoaștere; poți să cauți pârghiile necesare unei decodificări de înțelesuri care-ți scăpau până acum: relațiile dintre H. Brauner, Lena Constante și Lucrețiu Pătrășcanu, de exemplu; poți să faci conexiuni cu marea literatură (cineva, după spectacol, făcea trimitere la Borges, deloc întâmplător aș spune, iar eu m-am gândit involuntar la Eseu despre orbire al lui Jose Saramago); poți să faci asocieri cu alte demersuri artistice specifice (filme de artă, de Oscar sau nu, de exemplu). După cum vedeți, extrem de fecundă percepția producției Dincolo de salcâmi. Din acest punct de vedere, cred că Lenei Constante i-ar fi plăcut această transpunere scenică a gândurilor și amintirilor ei, tocmai pentru că Ana Crăciun Lambru a găsit punctul de echilibru între simplitatea mijloacelor scenice folosite, forța tonurilor de gri folosite ca background scenic și construcția în adâncime a unor personaje pe cât de firești, pe atât de simbolice.

Dincolo de salcâmi este mai mult decât o repunere în drepturi a memoriei timpului recent! Dincolo de salcâmi este mai mult decât o reverență făcută celor care au supraviețuit ororilor petrecute în spații concentraționare care n-ar fi trebuit să existe niciodată! Dincolo de salcâmi este mai mult decât un spectacol foarte bine articulat, funcțional și bine gândit din punct de vedere regizoral! Dincolo de salcâmi este toate acestea la un loc și încă ceva în plus!

Dincolo de salcâmi este un spectacol de văzut și revăzut de cât mai mulți spectactori, din toate motivele enumerate mai sus dar și pentru că este genul de spectacol la care nu veți simți cum trece timpul.