Pierre Hadot și puterea nebănuită a dialogului inițiatic – „Filozofia ca mod de viață”

Filozofia ca mod de viață este o apariție editorială care merită salutată, recomandată, citită și apreciată de cât mai mulți cititori. Nu este o carte filozofică, cum nu este nici un dialog „clasic” între un autor și cei care-l chestionează cu privire la preocupările sale intelectuale sau la diferite puncte de interes generale. Este genul acela de carte care face diferența dintre căderea în desuetitudine și adevărata/buna cunoaștere. Cu alte cuvinte, ține loc de o inițiere în studiul filozofiei ca demers de sine-stătător.

Dialogul (de fapt, un trialog) dintre Pierre Hadot, Jeanne Carlier și Arnold I. Davidson readuce în matca sa dialogul ca temei al oricărei forme de argumentare. Și cum filozofia este un lung (și deloc plictisitor) șir de argumente, e de înțeles de ce recomand Filozofia ca mod de viață oricărui novice care a auzit măcar o dată cuvântul filozofie, nu știe ce înseamnă, dar îl tentează să afle mai multe. Cu atât mai mult recomand cartea, cu cât Hadot nu e filozof pur și simplu, el este posesorul unei formații intelectuale unice: educat după niște principii foarte riguroase și severe, destinat să facă parte din rândul preoților de rit catolic, teolog cu studii solide care alege totuși viața în mijlocul comunității, alege să facă parte din corpul societal, Hadot reușește să-și convertească toate privațiunile de care parte de-a lungul vieții, inclusiv boala (operat de trei ori pe cord deschis de-a lungul vieții, chiar el recunoaște că a fost un obișnuit al spitalelor și sălilor de gardă) în experiențe menite să-l ajute în cunoaștere. În buna cunoaștere a cărților și oamenilor care le-au scris.

„În primul rând, îl salut pe avocatul diavolului. Am auzit că nu se mai recurge la el în procesele de canonizare. Asta explică poate canonizarea anumitor personaje contestabile. Spunând asta pentru a ne destinde puțin, voi face mai întâi o remarcă prealabilă. Îmi spuneți: oamenii din ziua de zi, oamenii obișnuiți, probabil că spun: nu, nu pot, nu accept. Dar cine sunt mai exact acești oameni din ziua de azi, acești oameni obișnuiți? Într-o epocă dată, nu există o singură mentalitate colectivă, mentalitățile colective sunt cele ale diferitelor grupuri sociale. De exemplu, există grupuri sociale, medii sociale, hotărât rasiste. Acești oameni spun: nu, nu pot, nu accept, ca femeia furioasă care mi-a adresat injurii, cândva, în anii 1950, pentru că am îndrăznit să spun că un negru e demn de același respect ca un alb. Înainte să spunem: nu pot, nu accept, ar trebui să ne întrebăm în primul rând în numele a ce nu pot și nu accept. Pentru că grupul meu social îmi impune acest mod de a vedea? Sau pentru că, după o lungă chibzuință, convingerile mele filozofice îmi interzic să gândesc așa? Fiindcă îmi interzice religia? Fiindcă știința a demonstrat că este imposibil? Pentru că așa e moda în acest moment? Sau pentru că în ziarul meu preferat sau la televizor se spune altceva? De fapt pe ce ne bazăm când spunem că dacă eu nu pot sau nu accept ceva, nimeni dintre oamenii din ziua de azi, dintre oamenii obișnuiți, nu pot sau nu acceptă?” (pp. 215-216)

Pierre Hadot a ales să se dedice istoriei filozofiei, poate și pentru că formația lui intelectuală l-a ajutat să cuprindă exhaustiv un întreg parcurs istoric întins pe secole întregi. Bun cunoscător al oricărei epoci istorice, dar un foarte fin și profund hermeneut al epocii antice, Hadot reușeste să aducă în fața contemporanilor o lume ce pare multora mult prea ermetică și mult prea îndepărtată pentru a mai putea fi înțeleasă. Deși a trăit destul de mulți ani și aproape toată viața și-a dedicat-o studiului aprofundat al izvoarelor istorice și al scrierilor filozofilor antici, el nu s-a grăbit să și scrie despre, așa se face că practic el este autorul a trei mari cărți, dedicate istoriei filozofiei (antice), cărți despre care se tot pomenește în capitolele cărții despre care face vorbire aici. Și-a luat doctoratul după ani de studiu (n.m.: când citeam cartea mi-am adus aminte de Neagu Djuvara, care și-a luat doctoratul după 20 de ani de cercetare intensă și care se întreba – retoric și mirat – cum de reușesc unii să-și ia astăzi doctoratul după nici trei ani de muncă) și nu a abandonat aproape deloc marile lui teme de cercetare, dar fără să facă o obsesie pentru unul sau altul din subiecte. Plotin este filozoful care a ieșit la lumină datorită cercetărilor lui Hadot și locul acestuia în istoria filozofiei este cel conform cu importanța contribuției sale filozofice.

În cele zece capitole ale cărții, Pierre Hadot și interlocutorii săi urmăresc să devoaleze avatarurile unui demers de tipul istoriei filozofiei (care nu este filozofie ca atare, așa cum o spune însuși Hadot spre finalul cărții – din punctul acestuia de vedere, de altfel, singurul istoric al filozofiei ca atare este Hegel), raporturile filozofiei cu știința și religia, dar în același timp se încearcă creionarea unui portret al filozofului. Așa cum a fost el perceput de-a lungul timpului, filozoful a fost ba acceptat, ba tolerat, ba marginalizat de către societatea căreia îi aparținea. Aflat oarecum în afara timpului ca formă de existență și de gândire, filozoful reușește să fascineze și să atragă atenția asupra principiilor de înțelegere a toate câte sunt, uneori fără un efort consistent de a se remarca, ci doar prin intermediul unei discursivități îndelung exersate: dialogul a fost, este și va rămâne multă vreme cea mai bună cale de verificare a temeiniciei argumentelor aduse în prim plan de filozof.

Ce este cu adevărat memorabil în Filozofia ca mod de viață este faptul că cei trei intelectuali reușesc să facă distincția între experiență și viață filozofică, între filozofie și înțelepciune, între discursul filozofic și exercițiul spiritual. De asemenea, cum spuneam mai sus, nu este deloc neglijată relația dintre filozofie și știință ca demers de cunoaștere, Hadot dovedindu-se un bun cunoscător al realităților contemporane, fiind la curent cu cercetările colegilor de breaslă (îl pomenește deseori pe Merleau-Ponty, deși cei doi n-au avut foarte multe în comun, ba chiar s-au aflat în opoziție în anumite momente) și cu scrierile filozofice contemporane. Foarte interesant mi se pare, din acest punct de vedere, demersul de reabilitare socială a filozofului pe care Pierre Hadot îl realizează printr-un apel deloc scolastic la marile personalități ale antichității care, întâmplător sau nu, au fost și filozofi. În felul acesta discuția redundantă în jurul rolului filozofului în viața cotidiană (la ce e bună filozofia? – veșnic coroziva întrebare generatoare de retorici sterile) devine inutilă și trebuie abandonată definitiv.

„Cred că vom fi de acord să admitem că această grijă față de comunitatea umană este, dintre atitudinile spirituale recomandate de stoici, cea care păstreză cea mai mare valoare pentru noi.

Da, însemnările lui Marc Aureliu din cartea sa sunt foarte prețioase. Există în sfaturie pe care împăratul și le dă lui însuși o extraordinară luciditate în decelarea tuturor pericolelor care-l pândesc pe omul de acțiune. Trebuie să avem grijă să-i respectăm pe ceilalți, să rămânem perfect imparțiali, să nu urmărim nici un avantaj personal, să facem binele fără a fi conștienți de asta, să nu ne atașăm egoist de acțiunea noastră, să acceptăm sfaturile celorlalți. Toate aceste observații continuă să fie valoroase și azi.

Într-un mod mai general, această grijă față de comunitatea umană este o dimensiune esențială a gândirii și a vieții filozofice. Socrate, în Apologia lui Platon, insistă mult aupra faptului că-și neglijează toate interesele personale pentru a se ocupa doar de alții. Evident, am putea spune că nu se ocupa decât de suflete. Dar în Antichitate au existat oameni de stat filozofi care, asemenea, lui Tiberius Gracchus sau Quintus Mucius Scaevola, s-au preocupat de bunăstarea oamenilor și în special a săracilor.” (p. 252)

Spuneam la început că recomand cartea și neinițiaților. Iată o mică dovadă în favoarea celor spuse de mine:

«Dacă cineva ar fi interesat de filozofie ca mod de viață și v-ar întreba cum să procedeze ca să-și aprofundeze înțelegerea cu privire la această idee, ce text i-ați recomanda?

Dacă e vorba despre un text de filozofie antică, e foarte greu de recomandat unul care să fie ușor de înțeles fără comentarii. Mă gândesc că poate Scrisoarea către Menoeceus a lui Epicur e textul cel mai simplu. Cartea lui Marc Aureliu, Gânduri către sine însuși, sau Manualul lui Epictet ar putea ajuta de asemenea la înțelegerea acestei concepții a filozofiei, dar textele respective au totuși nevoie de comentarii. În ceea ce privește filozofia modernă, îmiplace mult lecția inaugurală alui Merleau-Ponty de la Collège de France, intitulată Elogiul filozofiei, care lasă să se întrevadă și o concepție despre filozofie ca mod de viață. Mi-a plăcut mult și cartea lui Louis Lavelle, L´Erreur de Narcisse, pentru că, în urma scurtelor meditații care alcătuiesc această mică lucrare și care sunt, fiecare, o invitație la practicarea unui exercițiu spiritual, cititorul este condus pe nesimțite în „acest prezent în care se află situată încununarea conștiinței noastre” și la conștientizarea „prezenței pure”.» (p. 208 – 209)

Dacă astăzi ne folosim de scrierile lui Pierre Hadot în realizarea oricărui demers de înțelegere și cunoaștere a istoriei filozofiei (antice) este și pentru că acesta a fost, dincolo de un cercetător tenace și profund al scrierilor marilor gânditori ai lumii, și o personalitate complexă. N-o să puteți ignora onestitatea cu care se descrie, cu cae-și povestește amintirile din copilărie, obiectivitatea cu care se raportează la propriile experiențe de viață.

«Am avut șansa ca părinții mei să-mi cumpere un pian la vârsta de cinci ani și să-mi plătească lecții particulare. Am luat lecții de pian până am intrat la Seminar, la vârsta de 10 ani. Cântam atunci sonate de Mozart, de Beethoven, valsuri de Chopin. Când am mai crescut, îmi spuneam că Mozart trebuie cântat dimineața, Beethoven la amiază și Chopin seara. Apoi am învățat să cânt la orgă, care este un instrument minuant, făcut pentru marile naosuri ale catedralelor și care dă impresia că ai la dispoziție o întreagă orchestră. Participarea mea a slujbele religioase consta în a cânta la orgă. Responsabilul cu muzica liturgică la Facultatea de Teologie îmi reproșa că aleg să cânt bucăți prea sentimentale și prea romantice. Mi-a pus în mână un caiet cu opere ale lui Bach pentru clavecin, cerându-mi să nu mai cânt altceva. M-am răzbunat executând o bucată care conținea triolete într-un mod atât de languros, încât a venit furios la mine spunându-mi că am cântat cu siguranță altceva decât muzica lui Bach. I-am arătat, triumfător, pagina din partitură. Rămâne faptul că muzica lui Bach pentru orgă este ceva admirabil. În tinerețe aveam o pasiune pentru pian. Acasă cântam la el mai multe ore pe zi. După ce am părăsit Biserica, am continuat să cânt mult, dar apoi munca și grijile nu mi-au mai permis răgazul de a o face. M-am străduit însă adesea să reiau cântatul. Chiar anul trecut am luat niște lecții de pian. Uneori mai ascult muzică atunci când lucrez și când efortul de gândire nu e foarte constrângător. Am auzit că și Merleau-Ponty o făcea. Anumite opere mă fascinau, de exemplu Cavalerul rozelor pe care o ascult, de videocasetă, în fiecare an în noaptea de Anul nou. Îl ador pe Wagner: împărtășesc acest entuziasm cu Baudelaire care, ascultându-i muzica, eliberat de gravitație, plana deasupra lumii noastre. Dar îmi plac și César Franck, Gabriel Fauré și In Paradisum din Requiem, și mai e Gustav Mahler, care în unele pasaje din Simfonia Învierii” mi se pare că exprimă renașterea existenței.» (pp. 84-85)

Filozofia ca mod de viață. Convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson de Pierre Hadot se lasă citită într-un ritm foarte rapid, aproape că devorezi pagină după pagină. Este meritul celor trei în totalitate, pentru că au știut să nu lase nicio secundă în plan secundar scopul pentru care au purtat acest dialog: să-i facă pe cititori să înțeleagă că filozofia poate deveni un mod de viață, dar că nu oricui îi este dat să trăiască astfel. Închei pledoaria pentru această minunată apariției editorială (chapeau bas, Editura Humanitas, pentru traducerea excelentă și pentru o redactare la înălțimea conținutului) cu spusele lui Pierre Hadot, care, din punctul meu de vedere, se pot constitui într-un adevărat crez personal:

„Dar trebuie să ne dorim să fie conștienți de faptul că discursul și viața sunt inseparabile. Personal, în timp ce încerc să-mi îndeplinesc bine datoria de istoric și exeget, mă străduiesc mai ales să duc o viață filozofică, adică pur și simplu, așa cum am spus, o viață conștientă, coerentă și rațională.” (p. 170)

PS: am fotografiat cele trei cărți din biblioteca personală din două motive: primul e lesne de înțeles – două din cărțile scrise de Hadot și cartea lui Vladimir Jankélévitch (deși Hadot pomenește foarte des de Ironia lui V.J., numai că pe aceasta nu o am), cărți pe care le puteți căuta și citi după ce lecturați Filozofia ca mod de viață. Al doilea motiv pentru care am căutat aceste cărți este dat de faptul că ele au apărut la finalul anilor mei de facultate (ba chiar și în primii ani de după), ceea ce mă face să mă gândesc cu nostalgie la începuturi. Este incredibil ce evoluție a cunoscut piața editorială românească în ceea ce privește traducerile esențiale din marii filozofi, studiile și cercetările din domeniu câștigând și ele teren din ce în ce mai mult. Evident, este loc și de mai mult și de mai bine.

Filozofia ca mod de viață. Convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson de Pierre Hadot