Nici moartea nu mai e ca altădată… – „Vincent nemuritorul” de Bogdan Suceavă

Dintotdeauna, dar mai ales în zilele noastre, oamenii s-au confruntat cu tot soiul de spaime legate de problema spinoasă, controversată, a plecării dincolo. S-au scris tomuri întregi, oameni de știință, scriitori, filosofi etc. au analizat atât frica de moarte, cât și posibilitatea evitării acesteia într-un viitor nu prea îndepărtat. S-au imaginat universuri și societăți în care, grație supertehnologiei, oamenii pot alege sau pot fi selectați în vederea imortalității. Viața veșnică, dar nu în sens strict religios, nu mai e chiar o utopie, se pare. În același timp, revenind cu picioarele pe pământ, constatarea că unii dintre noi ne risipim prostește viața de acum, de aici, singura cu adevărat certă, e destul de amară…

Clonarea, criogenizarea și alte procedee, până nu demult doar subiecte de film SF sau de literatură, se dovedesc a fi posibile și în lumea reală. De ce nu ar fi posibil, așadar, într-un viitor apropiat, și un transfer al inteligenței umane pe modulele care funcționează pe baza unor fluxuri electromagnetice?! Niște suporturi electronice cu număr unic, deci codate, care să permită celui decedat legal să-și continue viața ca observator inteligent, conectat fiind inclusiv la viața celor dragi, rămași în urma sa.

Cu aproximativ zece ani în urmă, Bogdan Suceavă aborda un astfel de subiect într-o carte reeditată recent, romanul Vincent nemuritorul, în care prezintă și analizează nu doar problema imortalității în sine, ci mai ales implicațiile și consecințele unui experiment de prelungire a vieții umane printr-un transfer pe modul electronic, grație tehnologiei de ultimă generație (acțiunea cărții este plasată în anul 2036). Moartea nu mai este înțeleasă astfel ca dispariție totală, frica de neant este tratabilă, astfel încât dispariția fizică nu mai e decât o moarte corporală, un moment de trecere finalizat cu transferul intelectului uman pe dispozitive de stocare, oferindu-se o garanție de cel puțin opt sute de mii de ani.

Imortalitatea, nemurirea, visul dintotdeauna al omenirii, ar putea fi realizat. Sau văzut ca o posibilă alegere încă din timpul vieții propriu-zise. Cea mai veche frică, cea de la începutul lumii, frica de moarte, ar putea fi și ea curabilă, așa cum spuneam anterior.

Romanul lui Bogdan Suceavă se axează nu atât pe problematica imortalității, cât pe aceea a impactului unei astfel de posibilități în viața oamenilor. Astfel, Vincent (Vinny) Carsley, 39 de ani, căsătorit cu Elsa, cu care are un băiat de 9 ani,este diagnosticat cu o formă agresivă de cancer, imposibil detratat pe cale chirurgicală. Dilema lui este dacă să apeleze sau nu la beneficiile tehnologiei, respectiv cele oferite de programul revoluționar „Spring After Winter”, prin care intelectul uman poate fi transferat pe un modul/suport electronic un cod numeric unic (asigurarea protecției).

Cartea debutează, în acest sens, cu o serie de interviuri televizate în cadrul emisiunii Programul de seară, în care realizatorul Fred invită, pe rând, oameni cu profesii și orientări religioase diferite, dar și decedați care au suferit/asumat deja operații de transfer și care pot oferi informații și impresii despre binefacerile sau, după caz, despre consecințele mai puțin benefice ale unei astfel de experiențe inedite. Vinny, deja conștient de iminența morții sale, urmărește aceste discuții televizate și analizează opțiunile care i-au rămas. Aflăm, așadar, că monseniorul Francisc, cardinal al Los Angeles și reprezentant al Bisericii Catolice, exprimă în mod ferm opoziția Vaticanului (poziția oficială a Bisericii Catolice), care va excomunica pe orice participant la un astfel de experiment. El consideră că modulul SAW (circuit cibernetic) este un soi de conservă care adăpostește nu intelectul uman al celui care se conectează, ci doar o copie a acestuia, „o copie care nu mai este omul intrat în sala de operație”; aduce, în acest sens, argumente religioase extrase din prima „Epistolă către Corinteni” a Sf. Apostol Pavel, care consideră că trupul nostru este „templul Sf. Spirit”, ca atare trupul și sufletul nu pot fi despărțite. Monseniorul Francisc afirmă că mașina i-a furat omului viața, lăsând un cadavru pe masa de operație și că se pierde astfel respectul pentru viața omenească:

„O agenție guvernamentală preia datele din creier, iar cetățenii, sperând că acced la imortalitate, își dau acordul să doneze experiența întregii vieți sub forma unor date care ajung pe suport digital (…) Ființa umană e pusă la încercare de existența acestei alternative. Ea e întrebată: vrei să fii alături de Iisus Hristos, în viața veșnică despre care se scrie în Noul Testament, sau vrei să te duci în acel purgatoriu tehnologic, în acea mlaștină despre ființă și neființă?” (pag. 13)

Mai conciliant, mai deschis se arată reverendul Michael Kolk, afiliat Bisericii Episcopale, care crede că „nu este nicio contradicție între ideea salvării sufletului și programul SAW”; acesta acceptă că „știința complementează tehnologia în efortul nostru,al tuturor,de a înțelege mai bine rostul omului pe pământ”, și îndeamnă oamenii bisericii să fie mai receptivi la oportunitățile oferite de noua tehnologie.

Un alt invitat la emisiune, respectiv prof. James O Shea, inventatorul modulului SAW, supranumit „părintele nemuririi”, explică științific programul: cum i-a venit ideea, cum a pus-o în practică, funcționarea și beneficiile, dezavantaje, erori, cine se încadrează pentru un astfel de program, cum se desfășoară operația de transfer etc. El consideră, așadar, că „modulele SAW reprezintă singura formă de prelungire a vieții biologice a ființei umane”.

Într-o altă seară, prof. Maximilian Latta, specialist în limbi clasice, face un întreg expozeu filosofic despre trup și suflet, aducând în sprijinul ideilor sale teoria platoniciană despre suflet, teoriile aristotelice, ipotezele lui Toma din Aquino etc. Finalmente, întrebat dacă ar opta pentru transferul pe un modul SAW, profesorul refuză, deoarece nu poate gândi ființa umană în afara corpului. Admite totuși că angoasa omului legată de moarte s-a diminuat de când s-a ivit posibilitatea prelungirii vieții pe module electronice.

Seară de seară, Vinny urmărește cu aviditate invitații din cadrul emisiunii, dezbaterea, argumentele și contraargumentele. Astfel, la un moment dat, invitatul este Mark Robertson, decedat în viața reală, al cărui intelect a fost transferat deja pe suport electronic (este primul invitat de acest gen, la 7 ani de când „miracolul SAW” s-a produs). El își prezintă succint istoria personală, boala, tratamentul ineficient, opțiunea pentru SAW și viața de după viață: călătorii, cărți, vizionare de filme, muzică:

„E ca o vacanță pe o insulă de vis. Am acces la sute de canale tv, pot călători adică pot să mă conectez la camere video care sunt deschise în punctele cheie ale celor cinci continente, pot să văd orice și oricând. Nu am dureri de cap, nu mă doare stomacul, nu am nevoie la toaletă, nu obosesc niciodată” (pag. 42).

Cu toate acestea, Mark recunoaște că îi lipsesc nuanțele, mirosurile, texturile din viața reală:

„Uneori, mi-e dor de mirosul de portocale. Și mi-e dor de o bere, de senzația aia de amețeală plăcută pe care ți-o dă berea. Mi-e dor să joc biliard într-un bar. Mi-e dor să miros aerul sărat al mării. Mi-e dor să transpir” (pag. 43).

Analizând viața ulterioară, doctorul Cahill, psihiatru al celor „de dincolo”, precizează că s-a înșelat când a crezut că pe modul SAW sunt transferate doar intelectul și memoria, dar nu și afectele, emoțiile, inclusiv cele erotice. Stând de vorbă cu cei transferați, și-a dat seama că acestora le lipsesc gesturi, atitudini, atingeri și mirosuri din viața anterioară.

Deși ros de îndoieli și incertitudini, Vinny face în cele din urmă cerere pentru a fi transferat. Vrea să își vadă băiatul crescând, vrea să fie cumva alături de familie. Discută, în acest sens, cu medicul curant, cu soția și copilul, cu unul dintre cei deja transferați, trece prin etapa birocratică, refuză să muncească și dincolo, chiar dacă ar fi remunerat și banii ar intra în contul familiei. Se teme în continuare că noua experiență ar putea fi ceva de genul „jumătate moarte, jumătate viață, o stare mizerabilă din care să nu te mai poți extrage niciodată. O mizerie în care sinuciderea să nu mai poată fi o opțiune” (pag. 55). Frisonantă este, în acest sens, secvența în care, privindu-și pantofii cei noi, o tristețe erozivă îl invadează la gândul că nu va trăi suficient să-i vadă uzându-se.

O altă scenă care frizează absurdul, dar în același timp are legătură cu imperfecțiunile societății actuale, este cea în care un tânăr de 23 de ani, perfect sănătos fizic și mintal, face o cerere de transfer pe SAW, argumentând că viața pe modul este mai simplă, că „s-a săturat de problemele vieții reale, de dificultățile pe care le întâmpină un tânăr, de rezistența societății față de cei care abia intră în sistem, față de nou-veniți, de presiunea celor din jur…” (pag.71) Se referă astfel la plata taxelor pentru școlarizare, la slujba potrivită, găsirea unei locuințe, competiția la locul de muncă, relațiile interumane etc. Din acest moment (sau poate încă de la început), cartea nu mai e doar o distopie, ci o satiră amară la adresa societății de consum și la mirajul tehnologiei care naște monștri. Odată transferat pe SAW, Vinny realizează în scurt timp că nu e o lume perfectă: i-au fost transferate nu doar intelectul și memoria, ci și gama de emoții: regretul, nostalgia, tristețea că viața familiei continuă fără el, gelozia pe Mark, amantul soției sale; constată că „oamenii de pe SAW” pot comite ilegalități: furturi, crime, sinucideri. Societatea perfectă e o utopie. Cei de pe SAW sunt obligați să lucreze deoarece finanțarea de la bugetul federal nu mai acoperă costurile programului; se caută modalități juridice pentru a-i putea pedepsi pe cei care fentează sistemul (să li se taie conexiunea la internet); sistemul juridic e regândit pentru trei categorii de oameni: persoane vii, persoane decedate și persoane cu intelect transferat pe SAW. Când are loc prima „sinucidere” pe modul electronic (o femeie se autodeconectează printr-un virus introdus în sistem), programul se face pasibil de alte fisuri…

De fapt, nimeni nu ne poate pregăti pentru un dincolo la care ne raportăm diferit. Tehnologia nu vindecă nimic. Frica de moarte se instalează insidios și ne obligă să o asumăm. Viața digitală, deja posibilă dacă ne raportăm la autismul care caracterizează relațiile interumane actualmente, are propriii monștri. Letali într-o măsură pe care am început să o conștientizăm.

Vincent nemuritorul de Bogdan Suceavă