Senzații tari – „Sinistra” de Marius Aldea

Marius Aldea are o scriitură viscerală, cuvintele lui taie în carnea vie a memoriei, rămânând exact țesutul rănii care nu se mai vindecă. Din magma autobiografică autorul reușeste să creeze un univers cu propriile lui legi, o lume de pe care Dumnezeu și-a luat mâna, însă o lume în același timp plină de cruzime și tandrețe.

Atmosfera din Sinistra e împânzită de mirosuri culinare care evocă emoții puternice în imagini de-o rară expresivitate (și nu lipsite de umor!) ca în poemul ceapă spartă:

eu o plac dar ea îmi spune/ că sunt prea mic pentru asta/ merg acasă furios dau pe gât un pahar/ de vin sparg cu pumnul o ceapă/și-o mănânc cu lacrimi în ochi.

Mai mult, textura realității descrise în interiorul cărții seamănă mult cu textura cărnii de animal de la țară, aanimal muncit, e dură, ațoasă, necesită o dentiție puternică pentru a fi mestecată, vezi poemul carne…

în fiecare duminică dimineața/ bărbații își așază tălpile/ pe aripile cocoșului și-i taie capul/ chiar în timpul ultimului cântat/ iar atunci când dinții de lapte/ se înfig în carnea gătită/ câte unul se clatină ușor/ și cade pe masă lângă celelalte oase.

Volumul Sinistra e alcătuit din imagini puternice, cititorul vede tot ce se întâmplă în carte, detaliile sunt șlefuite intens, versurile sunt lipsite de balast, Marius Aldea scrie sigur pe sine povești dintr-o lume destrămată de neajunsuri, violență, cruzime dar în același timp liberă, de-o frumusețe aparte, stranie, uneori de vis, dar de cele mai multe ori de coșmar, vezi poemul cristina:

cerul era mai murdar/ decât fusta ei/ în ziua în care au găsit-o/ înecată în fântână/ ore întregi/ vecinii au tras/ ciuturi pline cu spumă/ s-au închinat/ privind apa tulbure/ apoi s-au dus la casele lor/ lângă trupul hidos/ acoperit cu o cergă/ fratele handicapt al moartei/ râdea și-i împungea/ talpa c-un băț.

Moartea e la ea acasă în poezia lui Marius Aldea. Moartea nu face concesii, își face doar bine treaba, nu dă explicații și nu justifică, iar greul, miezul suferinței rămâne familiei mortului, pentru că din această ecuație cel care moare iese câștigat (vezi poemul Tatăl nostru care ești în pământ, mai ales finalul care arată perfect contrastul dintre tandrețe și violență pe măsură ce trece timpul/ semăn tot mai mult cu tine/ tac atunci când nu trebuie/ și vorbesc în somn/ ce nu spun pe ziuă/, când îmi vine dor de tine/ încep să regret/ că nu m-ai bătut/ mai mult).

Spre deosebire de majoritate volumelor de poezie care pot fi citite deschizând volumul la orice pagină, eu cred că cititorul va fi mai câștigat dacă va citi Sinistra de la început spre sfârșit. Astfel poate observa și se poate bucura de structura cărții, una bine gândită pentru că personajele din unele poeme sunt recurente, iar aici vreau să vorbesc despre personajul de la începutul cărții, Neluță, personajul din poemul cu același nume, un om cu sufletul mâncat de singurătate, un personaj atât de bine construit încât ar putea susține singur un film, un roman sau un volum separat de povestiri:

…când venea acasă beat/ lua bătaie cu funia udă/ și mârâia la tataia/ mă dacă n-ai fi tatăl meu te-aș mânca la gât/ neluță l-a băgat în pământ pe tataia/ neluță i-a mâncat zilele lu’ maica/ ș-a-mbătrânit/ e singur știe că/ mereu a fost singur/ și se vaită de dureri/ râde la câinele din lanț/ curând va băga furca în el/ fiindcă nu are ce să-i dea de mâncare/ neluță va bagă furca în tot/ și va vorbi prin crăpăturile pământului/ cu tataia și cu maica…

Pe scurt, Marius Aldea a îmbogățit literatura română contemporană cu un volum de poeme care tulbură și răscolesc, un volum cu umor negru, încărcat erotic, un volum despre doliu, suferință și dragoste, un volum de literatură adevărată.

Sinistra de Marius Aldea