Doamne, ce frumos se vede lumea de sus! spune unul dintre ciobani. Ca în rai se vede lumea la asfințit.
Un cerc luminos, în formă de navă spațială, rămâne pe tot parcursul spectacolului deasupra făpturilor. În costumele lor moderne, oițele au alură de extratereștri. Cercul ocrotitor marchează spațiul vital. Părăsind viața înainte de vreme, ființa iese din cercul luminos și rămâne, destul de puțin, într-un spațiu de interval, cel al Judecății, din care va putea reveni sub cerul de lumină, însă la altă înălțime. Deasupra celorlalți și totuși printre ei — spectacolul creează senzația amestecării sufletelor moarte cu cele vii.
Îl aud într-un interviu pe regizorul Cristian Ban spunând că a vrut să lucreze anume cu scenografa Andreea Săndulescu. A avut dreptate, alegerea este minunată. Pune muzică? Nu pune (multă) muzică, i se pare un mijloc facil de a atrage atenția publicului. Dar actorii vor avea de învățat cum se cântă o doină la fluier. E o comedie? Nu e chiar o comedie, dar râsul e acasă la el, măcar în câteva momente. Pentru amatorii de comedie sunt, în rolul oițelor (brezană, țurcană, bârsană), trei talentate actrițe care știu cum să creeze atmosferă comică.
O muzică astrală se risipește în spațiul acesta privilegiat. Aproape că am aștepta, ca în Solaris, filmul lui Tarkovski, să urmeze secvența levitației. Ciobanii, câinele și oile, fluierele și chiar pășunea întreagă, cu creste și văi, să se ridice de la pământ, într-o plutire senină. Dar lucrul acesta nu se întâmplă, cum nu se întâmplă nici altele, rămase în zona privilegiată a latenței.
Un craniu de animal e cercetat de ciobanul ungurean, apoi și de cel vrâncean. Nu-și aduc aminte cui i-a aparținut. Secvența seamănă izbitor, nu poate fi o coincidență, cu imaginea lui Hamlet ținând în mâini craniul bufonului Yorick, simbol al efemerității.
Fiecare secvență a spectacolului îți creează așteptări. Te aștepți, ca spectator, să se întâmple ceva, știind balada și urmând o logică personală, dar se dovedește că orice previziune e dată peste cap exact în momentul în care s-ar putea împlini. Efectul-surpriză este o miză în sine, deconstruind clișeele, forțând ieșirea din convenție, inovând, fără a elimina structura originară, cântecul bătrânesc despre transhumanță și ieșirea din rai.
Spectacolul este construit pe mai multe dimensiuni, în mai multe chei de lectură, plecând de la contraste și paradoxuri. Piciorul de plai nu e mare, alcătuit fiind din pășune, ferigi și pietre. Corpurile de iluminat așezate la mică înălțime au dispunerea unor constelații. Pe plai, omul e un locuitor al cerului. Deși spațiul de joc poate părea restrâns (plaiul e un cerc închis), în interiorul său e infinitul.
Intrările și ieșirile din piesă/din rai sunt frecvente. Actorii fac din când un pas în afara ramei restrictive a baladei, abandonând o identitate și apropriindu-și alta. Ciobanul mioritic dispare, lăsându-i loc lui Ion, cel îndrăgostit de Viorica.
Opțiunea regizorală merge în direcția deconstrucției unui mit fondator, care nu e, în literatura noastră, la prima rescriere inovatoare. Romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, folosește, de exemplu, aceeași idee că un cântec bătrânesc nu moare, e dus mai departe, supus interogațiilor, actualizat, redus la absurd, recontextualizat, transformat, dar supraviețuiește prin emoția vitală.
Când se aude cântecul fluierului, ciobanul și câinele reînvie. Doina le redă, în mod miraculos, viața celor care o pierduseră. Cântecul are o forță supranaturală, este un mister și are funcție magică — n-ai cum să nu te întrebi dacă nu despre rolul artei, în general, este vorba aici.
Miorița regizorului Cristian Ban este pentru mine un spectacol despre fericire. Cuvântul fericire este rostit de câteva ori pe scenă. Omul tânăr este fericit înainte de moarte și, în mod absurd, și dincolo de ea. O suprapunere de momente oferă spectatorului privilegiul dublei perspective asupra existenței.
Pe pământ, omul e bocit ritualic. Așa se face, așa cere tradiția. Iar bocetul ia, la final, forma inedită a recitării versurilor baladei. Versurile Mioriței sunt rostite pe rând, cu tonalitate simplă, fără arabescuri și melisme, de personajele ieșite din rolul prim, de oi și ciobani, și intrate în rolul secund, de păstrători ai tradițiilor și obiceiurilor. Puțină ironie, nu multă, se simte aici, ca un aer proaspăt.
Pe lumea cealaltă, în rai, ciobănașul mioritic se bucură de nunta cu „a lumii crăiasă”. E fericit. Nu știe că, pe pământ, ceilalți îl bocesc. Jos, în spațiul morții, e jale. Și ucigașii plâng. Sus, în rai, e bucurie. Pentru bucuria asta, care era doar a lui, nu și a tovarășilor săi, baciul „ortoman” a fost ucis. Deși i-au luat oile, căciula, bâta, viața, nu au putut lua lucrul după care tânjeau cu adevărat: fericirea. Erau mai fericiți înainte, când doar își imaginau că vor fi fericiți. Filosofia e simplă. Nu în afară, ci înăuntru trebuie căutate răspunsurile esențiale.
Înainte de crimă, raiul era pe pământ, sub cercul luminat. După crimă, raiul intră în destrămare. Deci unde e raiul?
Raiul este acasă. Fiecare are raiul lui, atâta vreme cât îi trăiesc părinții, neamurile, oamenii dragi.
Raiul e viața însăși. E viața pe pământ.
La începutul spectacolului, un timp, pe scenă nu se rostesc cuvinte. Liniștea e ruptă de plânsul câinelui, de plânsul oilor. Apoi, secventele dramatice sunt întrerupte de inserții narative, marcate de formula Urmează.
Urmează o fată care se simte singură.
Urmează transhumanța.
Urmează un apus de soare.
Urmează o pauză.
Urmează să plec în rai.
Ruperile de ritm creează minunata dinamică a spectacolului. Iluzia acțiunii (acțiune nu există) e creată de trecerea bruscă de la momentele statice, cu mișcări încetinite, împotmolite în soluții complicate, la secvențe de agitație — câinele care se repede la străini, apărându-și stăpânul, câinele trimis să aducă bățul (ciomagul), câinele readus la viață etc.
În cheie ironică, elevul devenit cioban a rămas cu o enigmă existențială — ce temă fundamentelă are Miorița și care-i rostul studierii acestei balade la ora de limba română. Mai știe, oare, cineva?
Altfel, spectacolul pare o invitație inedită la brainstorming. La reflecție.
Iată alte câteva informații, preluate din prezentarea oficială:
MIORIȚA este al treilea spectacol pe care regizorul Cristina Ban îl montează la Galați, după emoționantul MaMe, care i-a adus o nominalizare la Premiul UNITER pentru Cea mai bună Regie în 2021 și O Repetiție Moldovenească, care a primit anul trecut mai multe premii si o nominalizare pentru scenografie (Andreea Săndulescu) la un festival din St. Petersburg.
Totodată, MIORIȚA este spectacolul cu numărul 5 produs de Teatrul Dramatic „Fani Tardini” în cadrul Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan.
MIORIȚA, Festivalul BUZĂU / IUBEȘTE / TEATRU!
Teatrul FANI TARDINI, Galați
Distribuția:
Nică Bargan (Ciobanul moldovean), Elena Emandi (Oaia ciobanului moldovean), Radu Horghidan (Ciobanul vrâncean), Oana Mogoș (Oaia ciobanului vrâncean), Vlad Ajder (Ciobanul ungurean), Elena Anghel (Oaia ciobanului ungurean), Mihaela Grosu (Mireasa), Mihai Păun (Câinele)
Regia: Cristian Ban
Scenografia: Andreea Săndulescu
Dramaturgia: Radu Horghidan
Asistent regie: Lavinia Eiler
Foto: Tudor Neacșu & Volker Vornehm
