Nu sunt eu. Nu putem trăi fără tandrețe, nici fără amintiri

Întâi se aude un cântec franțuzesc, La tendresse al lui Bourvil.

„Nu putem trăi fără tandrețe”, spune un vers care se repetă pe o tonalitate calmă, de romantism estival, în vreme ce Maia Morgenstern răvășește cutiile cu fotografii de familie. Ține în brațe, cu un gest de copil, un urs sau o păpușă.

Cutiile sunt geamantane încăpătoare, fiindcă și călătoriile au fost multe în neam, unele spre mare, în vacanțele de vară, altele spre lagărele de muncă din Siberia. Bunicul a refuzat să spună Kadiș, rugăciunea morților, n-a acceptat că fiul lui, băiat de șaptesprezece ani, nu mai vine acasă. Bunicul a avut dreptate. La fel ca (S)Ara, și ea are dreptate, e mama, (aproape) doctor în matematică ― totul se schimbă, albul se arată a fi negru, ce e sus poate fi și jos, stânga o ia la dreapta, numai tabla înmulțirii rămâne neschimbată. E un reper în analiza superioară a lucrurilor.

S-au adunat și călătoriile, și amintirile ― pot deveni text, apoi, miraculos, un spectacol.

Pe ecranul din fundal, folosit ingenios ca decor, în alb-negru, apar și dispar imagini. Culorile din scenă sunt limpezi. Roșul unei canapele e în prim-plan, puternic, într-un spațiu locuit de ființe care, deși nu mai sunt aproape, sunt totuși vii, trăiesc pentru că se vorbește despre ele.

Maia e pe scenă, dar e și în pozele făcute la diferite vârste. Tot spectacolul, Maia se poartă pe sine în spate, pe umeri, pe brațe, suava povară a identităților succesive – cea de la 10 ani, cea de la 17, cea de la 40, copilul rămas în corpul care capătă flexibilitate, face piruete, transmite energia jocului, tipică vârstelor mici.

Pe jos, așezate ca să poată fi privite tot timpul, sunt portretele dragi, imagini din spatele cărora începe dialogul unei fetițe cu tatăl său. Sunt multe astfel de dialoguri în spectacol.

E un privilegiu să-ți poți scrie singur biografia. Nimeni n-ar putea să-ți cunoască mai bine viața și nu ești în primejdie să exiști, într-o carte, altfel, mult diferit decât în realitate. Contează și perspectiva, detaliile, cantitatea de subiectivitate și puterea de a realiza sinteza unui drum început la nașterea conștiinței, parcurs până la momentul când te poți privi de la o distanță relativizată de absența cronologiei. În rostirea lor, amintirile nu sunt cronologice. Unele detalii se estompează, altele capătă contur mai puternic.

Să vorbești despre tine înseamnă să vorbești despre lumea din care vii.

Este mai ușor să te definești prin negație, să spui mai curând cine NU ești, decât cine ești, formă de ocolire a confruntării dureroase cu nedreptatea, rușinea, vinovăția indusă de judecata strâmbă a oamenilor.

Maia reproduce ușor vocea tatălui ― se află acolo, în memoria afectivă, lângă vocea ei de copil:

„Astăzi ai scris?

Nu.

Ieri ai scris?

Nu.

De ce?

Nu pot să spun, nu pot, nu pot, nu pot.

Mie poți să-mi spui orice.

Nu!

Nu plânge!

Nu vreau să scriu, nu vreau să scriu.

Ți-am spus, trebuie să scrii în fiecare zi, trebuie să ții un jurnal. O să-ți fie de folos mai târziu.”

Educația nu se face cu forța. Trebuie timp, răbdare, multă bunăvoință și oleacă de umor, spune mama prin vocea Maiei. Și miliția ascultă o Tocată de Bach.

Din albumul cu fotografii se desprind în evantai secvențe din viața unei familii tradiționale evreiești – valori, emoții, adevăruri rostite cu voce tare, într-o mărturisire care te tulbură. Nu sunt eu este un spectacol construit din imagini ale diferitelor vârste. În viața fiecăruia apar și ceilalți, ca într-o fotografie „cu zimți”, oamenii din familia lărgită, nu doar părinții, ci și bunicii, unchii, mătușile, vecinii, deportați și ei, supraviețuitorii lagărelor, prietenii din copilărie, profesorii răi, profesorii buni, ziariștii insistenți, spectatorii.

Să te ai pe tine ca subiect, să-ți joci propriul rol, nu în viață, ci pe scenă se dovedește în cazul Maiei Morgenstern o splendidă ilustrare a ideii că limitele dintre realitate și ficțiune, dintre persoană și personaj, sunt complicat de stabilit. E necesară o reinventare a identității, o redefinire a datelor personale, pe coordonatele fluide ale unui status social și afectiv conectat la nostalgie și, evident, la tandrețe.

M-am gândit, ascultând vocile Maiei, la versurile Svetlanei Cîrstean, din volumul Sînt alta:

„şi cine sînt eu aici şi cine nu sînt

şi ce cunosc din mine şi ce nu

şi ce-mi scapă şi ce ţin în frâu

şi nici o oglindă nu e suficientă ca să văd tot

mereu e o oglindă între mine şi mine

şi numai ce văd fără să mă uit în oglindă

sînt eu”

Într-un interviu, Maia Morgenstern spune că a simțit nevoia să scrie „poveștile care vin la suprafață, care vin la ușa memoriei”, pentru că tainele au devenit pilde, nu mai sunt personale, așa că pot fi împărtășite cu ceilalți.

Nu sunt eu este o carte scrisă de o mare actriță, fiica unor matematicieni, Usher și Sara Morgenstern ― un jurnal care se construiește în jurul evenimentelor ce i-au marcat biografia. Această carte a devenit spectacol, în excelenta regie a lui Victor Ioan Frunză.

Spectacolul e simplu și grandios ― cu adjectivul potrivit ingenioasei scenografe Adriana Grand. În propriul rol, Maia Morgenstern este desăvârșită, are forță, transmite emoție, stăpânește perfect fiecare tonalitate a vocii, fiecare personaj pe care-l aduce în scenă.

Muzica spectacolului, delimitând secvențe semnificative, e adevărată caligrafie a emoției. Și muzica e mereu alta, fără să piardă tandrețea, cum e și muzica vieții.

Despre Maia Morgenstern apar aceste informații pe coperta cărții sale, Nu sunt eu (Litera, 2020):

MAIA MORGENSTERN se naşte la Bucureşti, pe 1 mai 1962. Încheie studiile de licenţă la IATC în 1985, la clasa lui Dem Rădulescu. Este repartizată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, apoi revine la Bucureşti, unde joacă la Teatrul Evreiesc de Stat şi la Teatrul Naţional. Realizează proiecte artistice de anvergură, atât în teatru, cât şi în film, alături de Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Andrei Şerban, Theo Angelopoulos, Marta Mészáros, Mel Gibson. Pe scena TNB se remarcă în spectacole precum O trilogie antică, după Euripide şi Seneca, Dama cu camelii după Al. Dumas fiul, Vizita bătrânei doamne de F. Dürrenmatt. La TES, unde este şi manager, din anul 2012, interpretează roluri remarcabile, în producţii ca Astă seară: Lola Blau de G. Kreisler sau Jocul regilor de P. Kohout. Colaborează cu teatre din ţară şi de peste hotare, iar printre filmele cele mai importante sunt Balanţa, Cel mai iubit dintre pământeni sau Patimile lui Hristos. A fost distinsă cu Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Emma, Premiul Felix al Academiei Europene de Film, Premiul UNITER pentru cea mai bună actriţă, Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Cavaler, în Franţa, Ordinul Regal „Nihil Sine Deo”. Parlamentul European de la Strasbourg o desemnează, în anul 2003, Actriţa şi Femeia anului. În 2018 devine Cetăţean de onoare al Municipiului Bucureşti şi este decorată de către Preşedintele României cu Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Mare Ofiţer.