Memoria ca forță de rezistență

Eu fac parte din prima generație care a preferat să nu știe. În ’89 mergeam în clasa întâi și știam că ceva s-a schimbat, dar nu știam ce. Eram prima generație de școlari care învățau să scrie cu grafie latină. Știam asta pentru că fratele meu scrisese, până atunci, altfel. Și mai știam că eu nu voi purta steluța octombrelului și nici cravata pionerului, așa, ca fratele meu. Nu înțelegeam de ce eram privată de această onoare, pentru că înțelesesem, până a merge la școală, că acestea erau niște însemne respectabile și foarte importante.

Mai înțelegeam că părinții mei erau tulburați, ba chiar sufereau de un fel de neliniște amestecată cu frenezie. Grafia latină, manualele noi, Piața Marii Adunări Naționale, apoi Podul de Flori, Leonida Lari… Dar totuși nu prea înțelegeam mare lucru. Fiindcă totul era clar-obscur. Se reparase o mare greșeală, dar nu prea se apuca nimeni să explice pe îndelete care fusese acea greșeală. Ea durase atât de mult, încât toți deveniseră părtași la crimă, iar când rana a fost cusută, toți au preferat să privească înainte, să uite că au făcut parte din sistem, că au fost degradați moral și obligați să perpetueze, prin ei înșiși, regimul. Se făceau declarații răsunătoare de la tribune, dar manualele încă erau ambigue. Era greu să se scrie fără indicații și fără cenzură; libertatea e o povară apăsătoare, pentru că „nimic nu e mai problematic, după disoluția unui regim totalitar, decât reconstituirea, în rândul poporului, a unei conștiințe morale și a unei capacitați intelectuale normale” (Alain Besançon, Nenorocirea secolului). În schimb, oamenii de rând, societatea a preferat să adopte o atitudine creștină de iertare și de uitare. Pentru că „timpul le repară pe toate”.

Și nici nu mai era nevoie de așa de mult timp, pentru că peste atitudinea creștină de iertare și uitare s-a suprapus o civilizație a spectacolului, în care „a disorder on Friday becomes a T-shirt on Monday”, în care evenimentele se autodevorează, conflictele militare se amestecă cu concursurile de frumusețe, iar confortul psihologic este principalul intrument de luptă pentru supraviețuirea în această lume nouă și competitivă. Iar cei care încă mai încearcă să resuscite memoria regimurilor totalitare știu că, în virtutea acelui confort psihologic, nu mai există posteritate, există doar gândire pozitivă și fericire.

Au existat însă copii cu care evenimentele au fost extrem de explicite, deși ei tot nu înțelegeau ceva. Nu înțelegeau de ce li se întâmplă. Au curs râuri de cerneală, ulterior, în încercarea de a explica cauzele ororii prin care au trecut, dar acei copii-maturi tot au rămas nedumeriți, în timp ce tuturor celorlalți le venea greu să creadă, așa că au preferat să uite, să se îndoiască sau să nu afle.

Sub regimurile totalitare, toți au avut de suferit, dar când spui milioane de victime mintea nu e în stare să cuprindă imensitatea tragediei individuale a fiecărei victime, care nu devine decât un fir de nisip într-o masă impersonală, iar milioanele de victime nu-s decât o statistică îngrozitoare. În același timp, istoriile suferințelor individuale solicită o cunoaștere mai cuprinzătoare, împing spre încercarea de a reconstitui memoria acelor timpuri și de a ține cont de ea. Așa mi s-a întâmplat și mie. Pornind de la istoria celui care a avut de suferit sub ambele regimuri totalitare, am ajuns să citesc despre istoria unui întreg popor, dar și despre percepția lumii față de aceste regimuri. Astfel, după romanul autobiografic a lui Norman Manea, Întoarcerea huliganului (despre care am scris aici), a urmat Curierul de Est, a aceluiași autor, care cuprinde dialogul acestuia cu Edward Kanterian, în care tema celor două regimuri ocupă o parte însemnată. Evreitatea celor doi interlocutori m-a trimis direct spre O istorie a evreilor, a lui Paul Johnson, iar aceasta, la rândul său, spre eseul lui Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea „Șoah”-ului. Legăturile cu temele conexe, care se creează pe parcursul lecturii, pot fi multiple, iar rețeaua care ia naștere în febrilitatea lecturii se poate extinde la infinit, dar dacă ar fi să mă opresc undeva la mijloc pentru un răgaz de expunere, aș alege cartea lui Paul Johnson, pentru că are calitatea de a oferi cheia celorlalte lecturi, dar și pentru că este, luată separat, autosuficientă și exhaustivă în raport cu istoria pe care o relatează: istoria poporului evreu. Cum evreii au fost cei care au suferit sub ambele regimuri totalitare, descrierea acestor regimuri este foarte lămuritoare în cartea de față.

Șapte sute de pagini de istorie sunt împărțite în șapte părți mari care nu-ți dau răgazul unor subdiviziuni în capitole de proporții mai reduse. Astfel aruncat în oceanul narațiunii, cititorul este cu atât mai solicitat să-și ilustreze istoria acestui popor sub forma a șapte momente decisive pentru soarta sa: Israeliții, Iudaismul, Catedocrația, Ghetoul, Emanciparea, Holocaustul și Sionul.

În cele o sută de pagini care alcătuiesc prima parte a cărții, relatările bazate pe vestigiile descoperite arheologic se împletesc strâns cu expunerile biblice, în măsura în care autorul consideră că Biblia poate servi drept document istoric. Astfel, nașterea monoteismului este urmărită de la protomonoteistul Avraam, considerat strămoșul poporului evreu și fondatorul națiunii, spre Moise, purtătorul Legilor și cel mai influent evreu antic de până la Cristos, apoi trecând prin istoria primul rege, Saul, acceptat de un popor care nu recunoștea decât autoritatea divină doar din motive de apărare față de filistenii care atacau așezările israelite; urmând David care, fiind el însuși filistean, îl succede la tron pe Saul și îi învinge definitiv pe filisteni, formând, prin repetate succese militare, un mic imperiu israelit; și, în sfârșit, până la profetul Isaia, care a desăvârșit monoteismul, predicând un nou sistem etic, având în centru un Dumnezeu universal, ubicuu și omnipotent; urmat, în cele din urmă, de Ieremia, care prevede și devine martorul cuceririi regatelor israelite de nord și de sud de către babilonieni și asirieni.

În următoarele două părți, parcursul istoric al evreilor se contopește armonios cu etica iudaică care îi definește ca popor. În partea a doua, Iudaismul, semnificația Templului și ideea de Mesia, precum și explicarea responsabilității sociale ca principiu intrinsec acestei religii sunt dezvoltate ca linii de subiect care se întrepătrund organic cu teme cum ar fi apariția creștinismului, a ereziei islamice, dar și a primelor semne de antisemitism, manifestate mai ales de către grecii antici. Poate că principiul rolului civic al evreului trebuie reținut, din această parte, pentru a le înțelege felul lor de a fi care a persistat milenii la rând:

„Omul era privit atât ca individ, beneficiind de drepturi, cât și ca membru al unei comunități, având obligații. Nici un sistem al justiției din istorie nu a făcut eforturi mai susținute și, până la urmă, mai încununate de succes de a reconcilia rolul individului cu cel social – un alt motiv pentru care evreii au putut să-și păstreze coeziunea în fața presiunilor greu de îndurat în alte condiții”.

Catedocrația descrie perioada medievală, dar se concentrează, mai cu seamă, asupra importanței erudiției în societatea iudaică. Între înțelepții din acele timpuri, Maimonide se prefigurează ca figură centrală, fiind cel care a încercat să golească credința de superstiții și s-o susțină prin judecăți raționale. De spiritul de raționalizare al evreilor și de erudiția lor au profitat atât țările musulmane, cât și cele creștine în care s-au localizat, folosindu-se din plin de capacitățile pe care le manifestau în comerț și medicină, dar atitudinea față de aceștia a fost, întotdeauna, ambivalentă, averile fiindu-le confiscate, în caz de necesitate, în mod arbitrar, iar cei mai mulți dintre evreii simpli puteau fi atacați chiar și fizic. În condițiile în care evreii erau persecutați tot mai mult în Egipt, Italia, dar, mai ales, Spania, aceștia aveau tendința să se îndepărteze de tradiția rațională a lui Maimonide și să apeleze tot mai mult la basmele sacre, practicând o religie populară, ba chiar magia albă și neagră. Nu a trebuit mult de aici până când evreii au fost învinuiți de practicarea sacrilegiilor umane, mai ales a copiilor, asemenea zvonuri înregistrându-se mai întâi în Anglia, apoi și în alte țări. Chiar dacă nici un caz nu s-a putut dovedi vreodată, acuzația s-a răspândit și a rămas să planeze deasupra acestui popor, pe vecie și să contribuie la măsuri aspre împotriva lor, ce mergeau până la expulzare.

O măsură mai blândă era aceea de a-i concentra în ghetouri (partea a patra – Ghetoul), cartiere de evrei, care trebuiau să plătească taxe speciale, spații în care aceștia erau izolați, seara, de restul populației, în timpul zilei însă putând să-și vadă de afacerile lor, din care creștinii trăgeau foloase. În pofida sumelor pretinse de stat și a izolării evreilor, spiritul lor inovator îi ajuta să prospere, atrăgând, totodată, și popoarele europene în acest circuit:

„Una dintre cele mai mari contribuții pe care le-au avut evreiila progresul umanității a fost aceea de a obliga cultura europeană să se împace cu banii și puterea lor. Societățile umane au demonstrat întotdeauna un refuz extraordinar de a demistifica banii și de a-i vedea în adevărata lor lumină – o marfă ca oricare alta, cu o valoare relativă.[…]Inițial, evreii au fost victime ale acestei erori, la fel ca toate celelalte seminții. Dar tehnica lor de raționalizare religioasă și poziția periculoasă în care se aflau ca mânuitori de bani, fără să fi dorit acest lucru, i-a determinat în cele din urmă să se confrunte de bunăvoie cu această problemă și să o rezolve”.

Talentul evreilor de a mânui sume mari de bani i-a determinat să joace un rol major în conflictele militare din Europa; au „sponsorizat” rezistența Habsburgilor împotriva Imperiului Otoman, alianța împotriva pretențiilor de expansiune ale lui Ludovic XIV, iar mai târziu, războaiele napoleoniene. Totuși, evreii nu se puteau încrede în creștini, care erau gata mereu să atace. Mai mult, odată ce învățau tehnicile evreiești în afaceri, creștinii aveau tendința să-i marginalizeze și să-i persecute.

În partea a cincea, Emanciparea, urmărim destinul evreilor în Marea Britanie, Franța, SUA, Germania, Rusia, precum și nașterea ideii de sionism ca urmare a întețirii propagandei antievreiești în toate societățile, indiferent de contribuția acestora la economia și cultura popoarelor în sânul cărora trăiau sau de eforturile evreilor de a se asimila. Înscenările din spatele Afacerii Dreyfus și a Protocoalelor înțelepților Sionului demonstrează că evreii nu erau bineveniți în nici o societate și că singura lor salvare era crearea unui stat național, oricât de multă opoziție ar fi existat față de acesta, chiar în sânul comunității evreiești.

Dar nimic nu a fost mai decisiv în apariția Israelului ca îngrozitoarea catastrofă sub numele de Holocaust. Și nimic nu este mai misterios decât faptul că acesta a luat naștere în Germania, de departe cea mai educată națiune a lumii, dar și poporul cu care evreii aveau cele mai multe afinități, de la respectul fanatic pentru studiu până la disciplină și muncă asiduă:

„De la întemeierea ei și până în 1933, Germania a câștigat mai multe Premii Nobel decât orice altă țară, aproximativ 30% din numărul total; dardin acest procent, evreii au contribuit cu aproape o treime, în domeniul medicinei aducând jumătate din ele”.

Cu toate acestea, crima s-a produs. Cauzele acesteia, ororile execuției ei, dar și ezitarea aliaților în a întreprinde măsuri pentru a o împiedica sunt tratate în penultima parte a cărții, Holocaustul. Chiar dacă terorii comuniste nu-i este rezervată o parte separată în economia cărții, ea este descrisă în ultima parte, Sionul, și nu beneficiază de circumstanțe atenuante față de regimul nazist, din partea autorului. (Pentru deosebirile dintre memoria istorică a celor două regimuri totalitare și drept completare organică la cartea lui Johnson, aș recomanda cu încredere eseul lui Alain Besançon, Nenorocirea secolului). Minții omenești îi este greu să accepte ororile descrise, dar cartea ne obligă să observăm cât de bine au fost ele organizate și cu câtă disciplină au fost duse la îndeplinire. Cum au fost folosiți evreii în cadrul sistemelor totalitare, apoi dezumanizați și exterminați ca niște gândaci de bucătărie. Cum au fost antrenați în această crimă nu doar departamentele speciale, dar și armata, industriașii și chiar oamenii de rând. Mintea omenească se opune să creadă, dar noi, oamenii, suntem în stare de așa ceva. Am închis ochii, am acceptat, am participat.

După Holocaust și Gulag, omenirea a rămas cu această vină imprimată pe conștiință – analogul păcatului originar. Memoria ei nu poate fi exacerbată, pentru că barbaria ei nici măcar nu poate fi cuprinsă. Nu poate exista un „monopol al suferinței evreiești” pentru că n-ar fi trebuit să existe o piață a suferinței omenești, așa cum n-ar trebui să existe politici ale uitării. Mă îndoiesc că memoria trecutului este o școală pentru prevenirea sau măcar prognozarea crimelor viitoare. Cursul istoriei găsește, de fiecare dată, albii noi de parcurs, iar natura umană inventivă, dar, mai ales, agresivă, se raliază, de fiecare dată cu forțe noi, conjuncturii politice și economice. Dar dacă suntem aproape convinși de un apropiat transumanism și facem eforturi pentru a-l obține cât mai luminos posibil, de ce nu am încerca să promovăm, mai întâi de toate, o terapie a instinctelor, pornind de la petele morale pe care deja știm că le avem? Memoria nu este intrumentul de luptă cu circumstanțele politice, ci cu conștiința umană, care ar putea poate ajunge vreodată să se cumuleze într-o morală colectivă sănătoasă, capabilă de a se opune acelor circumstanțe.

O istorie a evreilor de Paul Johnson