Mariana Gorczyca – Dincoace şi dincolo de tunel. 1945 – Colecţia Ego. Proză

Dincoace şi dincolo de tunel. 1945 este o poveste de iubire între doi tineri sași, ea rămasă în Sighișoara, el deportat la Stalino, sau povestea unuia dintre cei mai tragici ani ai secolului XX? În fapt, cele două fire epice se susțin reciproc în acest roman în care totul stă sub semnul dublului: surorile, frații, albul troienelor de zăpadă și negrul cărbunelui, nazismul și comunismul… Una dintre puținele cărți din literatura română din care se pot afla amănunte despre viața unei comunități săsești transilvane, sever diminuate numeric după al Doilea Război Mondial, în timpul regimului Ceaușescu și în anii ’90, Dincoace și dincolo de tunel este un roman despre multiculturalitate și memorie.

Mariana Gorczyca este licențiată în Litere (1983) și în Jurnalism și Comunicare (2002), doctor în filologie (2007), prozatoare. Primul roman la Editura Polirom: Cheful nu se organizează, vine de la sine (2005). Alte romane: Cadență pentru marș erotic (ediția I, 2010; ediția a II-a, 2016, tradus în franceză, Cadence pour une marche érotique); Parcurs (2013, tradus în maghiară, Az utolsó ütés). Alte volume: Versuri pentru pauza mare, 2002; Să facem totul… Reviste literare și ideologie comunistă, 2007; Să iau cuvintele cu mine. 7 povestiri în 7 zile, 2016. Prezentă în mai multe antologii de proză. Publică în Observator cultural, Vatra, Discobolul, Familia, Accent, Saeculum, www.agentiadecarte.ro, Dilema veche ș.a. Membră a Uniunii Scriitorilor, Filiala Cluj, și a PEN Club România. Organizează la Sighișoara „Turnirul Scriitorilor”, festival literar care celebrează multiculturalitatea și diversitatea. Inițiază și dezvoltă proiecte despre implicarea în educație a scriitorilor, despre adevăr, libertate, manipulare, despre egalitatea de șanse, sub egida PEN.

*****

4.

 Observaseră că trenul mergea noaptea iar ziua staționau prin locuri pustii. Careva și-a dat cu părerea că motivul ar fi să nu-și dea ei seama pe unde merg. Fiecare spunea ce credea. N-aveau pe cine să întrebe.  Prima dată li s-a comunicat ceva oficial când au ajuns la granița de la Ungheni. Și asta după câteva ore de stat, de manevre, de stat din nou, de făcut speranțe. Niște becuri chioare luminau cât de cât perimetrul gării. La un moment dat, vagonul lor e desprins din garnitura plecată din Sighișoara. Pe o cale ferată paralelă, vedeau cum scripeții ridică vagon cu vagon trenul cu care veniseră și îl reașează pe șine cu ecartament mai mare. Până aici Europa, se trezi Otto gândind cu voce tare. Sperau să le vină și lor rândul. Cu trenul în mers, timpul trecea altfel. Dar vagonul lor întârzia pe șinele cu ecartament normal, pe care veniseră. La un moment dat, văd cum trenul ”lor” o ia din loc și pleacă fără ei mai departe. Încep să-și facă speranțe. O fi venit vreun ordin să ne ducă înapoi. Și-or fi dat seama că au luat rumânii ăștia din greșeală și ne duc pe toți înapoi. Parcă, parcă începeau să creadă în varianta asta. Se deschide și o sticlă de pălincă cu speranțe timide care trece din mână în mână pentru a fi pupată de fiecare. Dar ei nu plecaseră la un drum din acela în care era recomandat să îți faci prea multe speranțe.

Văd cum pe peron se apropie de scara vagonului, el cu două ditamai geamantane din lemn, ea cu unul mai mic, Fritz Adlef și nevastă-sa. Chiar așa îl chema pe tălmaciul sighișorean, Fritz, care învățase rusește pe front.

– De-aici încolo mergem cu voi. S-a hotărât ca acest vagon să meargă spre alt lagăr, așa că va fi atașat la alt tren. Imediat sosește o garnitură din Banat.

Speranțele se stinseseră.

– Unde mergem?

– Am ordin să nu vă spun dar nu vâd rostul. Că doar nu veți porni pe jos într-acolo. Sau că vreți voi să vă duceți la băi în alt lagăr.

Atmosfera se destinse.

– Ne îndreptăm spre Stalino.

– Ei, de ce nu ziciașa, frate?

-Știi unde e?

– Ei, cum nu? Soacră-mea merge în fiecare an în vilegiatură acolo. Băi termale, parcuri, veverițe.

Unii din vagon și-au dat seama imediat și au intrat în jocul fantasmagoriilor, așa de dragul de a vedea pe chipul fetelor mai tinere mirarea.

– Țineți minte ce vă zic: dacă nu ne-așteaptă cu covorul roșu în gară, fac plângere la Comandamentul Statului Major.

…și glumele curgeau, și proiecțiile despre confortul camerelor, lista de meniuri… alții începuseră să comenteze că nu vor accepta ca băutură numai vodka; vor cere coniac, iar pentru fete, afinată.

Venirea lui Fritz Adlef și a soției sale schimbase oarecum atmosfera din vagon. Nu numai că Sonia era o făptură desăvârșită, la care să te tot uiți. Dar, mai ales, pentru că aveau cui să pună întrebări. Ceea ce, dintr-o dată, făcea călătoria mai suportabilă.