Mame și fiice

Relația cu mamele noastre nu este niciodată simplă sau ușor de gestionat, mai ales în cazul fiicelor. Mama nu e doar genitoarea din care ne revendicăm existența și devenirea ulterioară, ci mult mai mult decât suntem dispuși să recunoaștem. Trupul, sufletul, personalitatea noastră își cuceresc treptat independența pe un câmp de bătălie invizibil pentru cei din jur. Adesea, iubirea pentru mamele noastre, aparent necondiționată, e mai degrabă o foame de atenție și de tandrețe decât un sentiment autonom, clasificabil, bine delimitat. Avem nevoie, ca viitoare femei, soții și mame, de validare din partea propriei mame. De prezența ei, delicată sau viguroasă, directă sau indirectă. În apogeul și, inevitabil, în scăderile și în declinul ei întrezărim harta evoluției și a stagnării, a scăderilor noastre viitoare.

Analiza unei astfel de relații complexe și complicate ne propune, în romanul Zahăr ars, scriitoarea de origine indiană Avni Doshi. Cartea de față marchează debutul său editorial, fiind publicată pentru prima dată în 2019, în India, cu titlul original Girl in White Cotton, nominalizată la câteva premii importante și în curs de traducere în peste 25 de țări.

Mereu am socotit că este un act de curaj, în viață și în artă deopotrivă, să depășești clișeele aglutinate în jurul unor teme și subiecte. Și nu doar să le depășești, ci să le ataci frontal, să tai cu bisturiul și să scoți la iveală puroiul adunat în interior.

În Zahăr ars (metaforă-simbol pentru degradarea cerebrală sub influența nocivă a zahărului) este surprinsă, printr-o excelentă tehnică a contrapunctului, relația dintre Tara și Antara, mamă și fiică, de-a lungul mai multor ani, scriitoarea folosindu-se inteligent de retrospecție și introspecție pentru a puncta momentele-cheie din viața și implicit din relația sinuoasă a celor două femei.

Fraza de început a romanului este incisivă prin sinceritatea ei netrucată: „Aș minți dacă aș spune că nefericirea mamei nu mi-a provocat niciodată plăcere”, iar explicația imediată nu diminuează nimic din șocul inițial, dimpotrivă, deschide nivelul de adâncime al textului:

„Am suferit din pricina ei în copilărie, iar orice durere pe care a îndurat-o mai târziu mi-a părut un soi de răscumpărare – o reașezare a universului în care ordinea logică de la cauză la efect s-a restabilit”.

Ghemul narativ-introspectiv se desface înainte și înapoi, alternând trecutul cu prezentul, într-o țesătură sugestivă, abilă, un complicat joc al memoriei. Din prima pagină a cărții, cititorul află că Tara are pierderi de memorie, diagnosticate ca atare de către specialiști, observate și descrise cu minuțiozitate de Antara-fiica. Antara, care oscilează între îngrijorare și bucuria secretă că mama e pedepsită, în sfârșit, pentru singurătatea în care și-a lăsat fiica să trăiască în copilărie, pentru toate rătăcirile, nelimpezirile și egoismul ei. Niciodată nu se pune problema că dragostea uneia pentru cealaltă ar lipsi. E însă o dragoste incompletă, poticnită, în care fiecare greșeală doare nepermis de mult, în care comunicarea nu se realizează:

„Nu ne-a fost niciodată ușor să vorbim. Nici să ascultăm. E o fractură undeva, în ceea ce reprezentăm una pentru cealaltă, ca și cum una din noi nu-și ține partea de învoială, nu susține puntea”. (pag. 123).

Sentimentele lor plutesc mereu în ambivalență. O ambivalență susținută și de numele lor, despre care fiica, analizându-le spre final, crede că dacă Tara înseamnă „stea” și reprezintă un alt nume al zeiței Durga, Antara vine de la intimitate și că mama i-a dat acest nume „nu pentru că iubea numele, ci pentru că se ura pe sine. Voise ca viața copilului ei să fie cu totul altfel decât a ei. Antara era, de fapt, Non-Tara – Antara avea să fie altfel decât mama ei. Dar, în procesul separării uneia de alta, ne-am trezit lipite”. (pag.250). Este și acesta, nu-i așa, un clișeu – mamele care își trăiesc, prin fiice, viața netrăită pe dimensiunea împlinirii de sine. Tara a fost o copilă și o adolescentă răzvrătită, nonconformistă, iar mariajul nu-i aduce fericire (un soț mereu plecat, o soacră acră, reguli stupide și multă singurătate și tăcere). Nimeni nu pare atent sau deschis la evidentele ei crize și nevoi afective. Fuge, dezertează din căsnicie, locuind câțiva ani într-un ashram, ca favorită a lui Baba, un guru indian tipic. Dar și aici sunt reguli care separă mama de fiică, pe atunci un copil care are acută nevoie de genitoarea sa. Când poate să fenteze atenția celorlalți, Tara își vizitează pe ascuns fetița:

„Uneori mama venea în camera mea, noaptea, se strecura în pat și își lipea tălpile reci de mine. Apoi se juca cu părul meu și îmi spunea ce femeie minunată am să fiu”. (pag. 205).

Doar că legătura lor e mereu fragilă, pe fugă, pe muchie de cuțit, ca și viața lor împreună. Tara nu are nicăieri rădăcini. Fuge din ashram, cerșește în fața unui club, se îndrăgostește de Reza Pine, care ulterior îi va seduce fiica, încât ai senzația că un personaj îl substituie pe celălalt, fiica simțind adesea dizolvarea ei în identitatea mamei:

„De ce, de ce totul trebuie să fie legat de ea?!” (pag. 130),

„Lui tata i-a plăcut de mama cu multă vreme în urmă. I-a plăcut cel puțin cum arată. Poate din același motiv acceptă să mă vadă uneori, pentru că arăt ca o fată care i-a plăcut cândva”. (pag. 105).

Avatarurile vieții lor împreună sunt reconstituite nu doar pentru a le înțelege relația, ci mai ales ca o formă de a lupta cu pierderea memoriei. Antara încearcă să-și recupereze mama, să-i salveze creierul de la inevitabila degradare:

„Este o pierdere lentă și epuizantă în care, cu timpul, mai dispare câte o fărâmă (…) Mă întreb cum o voi iubi pe mama când va ajunge la capăt. Cum voi putea avea grijă de ea, când femeia pe care o cunosc ca fiind mama nu mai locuiește în trupul ei?” (pag. 126).

Când mama îi îmbracă rochiile, pretinzând că sunt ale ei, o umilește și o acuză, dă foc lucrărilor plastice ale fiicei (Antara e o artistă neconvențională), chiar în casa acesteia, Antara trece de la iubire la ură și furie („Poate că sperase să-mi incinereze mariajul. Sau viața”), încât izbucnirile ei au forța unui scandal cosmic:

„Fiecare părticică din mine vrea să-i facă rău, să smulgă hainele mele de pe ea (…) Cum putem lăsa creatura asta odioasă să ne învenineze casa?!” (pag. 129).

Dragostea și ura. Mila și furia. Speranța și disperarea, resemnarea, toate acestea sunt note contrastante în harta conviețuirii mamă-fiică. Scurtele momente de luciditate ale Tarei, prilejuite de privarea de zahăr a creierului (căci Tara speră astfel să oprească eroziunea cerebrală), ajung să o sperie pe fiică mai mult decât pierderea memoriei. Găsind variante ale unui portret printre lucrările Antarei, mama intuiește trădarea acesteia, jocul duplicitar cu iubitul de odinioară. Speriată, Antara reintroduce biscuiții și dulciurile în alimentația mamei sale, stopând o eventuală criză de identificare. În jurnalul ținut odinioară, când era elevă internă la călugărițe, Antara nu își notase nimic „despre poveștile de iubire, băieți, fete sau dorințe”, așa cum face orice adolescentă. Jurnalul ei „era o colecție de momente din trecut, o listă a ranchiunei în fond”.

Romanul lui Avni Doshi întreține în mod voit o anumită ambiguitate, inclusiv (sau mai ales) în ultimele pagini, în scena de final. Căci, dincolo de reconstituirea trecutului, de întrebările derutante, „prezentul e văzut ca ceea ce este, o pată care alunecă mereu prin găurile sitei”.

Zahăr ars de Avni Doshi