Félix și izvorul invizibil

Motto:

„Dar a iubi nu înseamnă și a înțelege.”

Eric-Emmanuel Schmitt

Asteroidul B-612 pe care locuiește Micul Prinț, personajul lui Antoine de Saint-Exupéry, este amenințat de baobabi. Dar nu toți baobabii sunt nocivi, nici măcar dacă sunt lăsați să crească în exces.

În Senegal există un baobab care slujește mai întâi de adăpost unui copil mai singuratic, căruia îi place să citească. Altfel se aude foșnetul paginilor cărții lângă foșnetul frunzelor, foșnet acoperitor de alte grozăvii. Fatou este versiunea feminină a lui Cosmo – să ne amintim și de Baronul din copaci, proza lui Italo Calvino. Doar că Fatou lasă în urmă baobabul și își vede de viața ei, în altă parte, neștiind că se va întoarce, căutând tămăduire:

„De la distanță, scoarța argintie îi strălucea; în schimb, când am ajuns lângă el, s-a mulțumit să își întindă fibrele netede. Atingându-l, mi-am dat seama că lemnul, moale, elastic, păstra urma unghiei pe care mi-o plimbasem pe suprafața lui.

Mami a îmbrățișat trunchiul, s-a lipit de el, l-a mângâiat, l-a mirosit.

—În Senegal, baobabului i se spune copacul vieții, fiindcă produce alimente benefice, de la rădăcini până la flori, trecând prin semințe. Pentru mine însă, înseamnă mult mai mult: arborele acesta mi-a salvat viața.” (p. 115)

Barul pe care-l conducea Fatou, alias Mami, într-un cartier din periferia pariziană se numește La Muncă. Titlul este anume ales pentru ca bărbații întrebați de neveste unde au fost să poată răspunde perfect liniștiți: La Muncă.

Independentă, Fatou își crește singură copilul, mai întâi pentru că bărbatul iubit este prea frumos, n-ar vrea să sufere din gelozie. Apoi, fiindcă femeia înțelege greșit ideea de independență – în copilărie, spiritul ei independent făcuse din Fatou o supraviețuitoare. Este orgolioasă, nu doar întreprinzătoare și extrem de frumoasă, la rându-i, cel puțin în ochii propriului copil:

„Energică, sclipitoare, curioasă, radioasă, expansivă, ciripea cu voce mătăsoasă, cărnoasă, profundă, care-i îndulcea accentul tropical, se mira, se revolta, se interesa de tot și de toate, râdea de mai toate lucrurile, mă acoperea cu săruturi din zori – când mă trezea, mă masa pe spate – până seara, când îmi povestea pe un ton lacom întâmplările zilei, întrucât, îmi amintea, trebuie întotdeauna să le povestești înainte să se răcească.” (p. 13)

Fatou și Felix sunt sprijiniți de oamenii cumsecade din cartier, bărbați fără glorie, unii și fără ocupație, îngăduitori cu defectele proprii și, important, cu defectele celorlalți. Proiecte de viață nu au, visează lucruri mărunte, liniștitoare, fără trufie și fără ambiții deșarte. Un prieten al lui Fatou citește, la măsuța lui din local, cu răbdare dicționarul etimologic, articol cu articol, învățând pe deasupra definițiile cuvintelor. Ceilalți amici calculează în câți ani va ajunge la definiția ultimului cuvânt. Robert Larousse întră în panică atunci când dă peste un termen necunoscut. Este ajutat să depășească anxietatea ideii că viața i se va termina înainte de epuizarea ultimei pagini a dicționarului. I se face cadou un alt dicționar, mai divers și mai subțire.

Fatou își botează copilul Félix, convinsă că numele acesta îi va aduce noroc. Îl vede silitor și se asigură că excelează la școală, va putea deveni avocat sau mafiot, cum spune băiatul când e întrebat cum își vede viitorul. Ambele preocupări au legătură cu bună cunoaștere a legii, iar Félix știe că banii, oricât de mulți, nu egalează prestigiul dreptății și al adevărului. Deci alege avocatura.

Romanul analizează comparativ două lumi. Fatou s-a născut într-o lume a miturilor și este puternic legată de credințe ocultate – spiritele continuă să-i însoțească pe cei vii, le pot aduce boli, chiar moarte sau îi pot vindeca. Dar Fatou s-a retras din această lume primitivă, despre care nu-i spune nimic băiatului ei. Când Fatou se îmbolnăvește de „amărăciune”, Félix începe să-și dea seama că are o istorie, altă decât cea pariziană. Pentru cineva care vine dintr-o lume cu rădăcini mitice, metropola e Nașpaville. Dimpotrivă, pentru locuitorii perfect adaptați vieții de stup urban marele oraș e Miștoville:

„Țipasem. Nu suportam ca unchiul să disprețuiască ceea ce mie-mi umfla orgoliul, Parisul, caracatița căreia îi eram o tentaculă, Parisul, capitala Franței, Parisul, cu bulevardele lui, cu inelele de centură, cu dioxidul de carbon, cu ambuteiajele, manifestațiile, polițiștii, grevele lui, cu Palatul Élysée, cu școlile, liceele, șoferii lui care lătrau unii la alții, cu câinii care nu mai lătrau deloc, cu bicicletele perfide, cu arterele centrale, cu acoperișurile cenușii sub care se ascund porumbei gri, pavajul sclipitor, asfaltul moale, magazinele zornăitoare, băcăniile nocturne, gurile de metrou, damfurile furioase ale canalelor, atmosfera de mercur de după ploaie, cu crepusculele trandafirii de atâta poluare, felinarele portocalii, chefliii, pofticioșii, bețivii lui. Cât despre Turnul Eiffel, uriașul nostru pașnic, dădaca de oțel care veghea asupra noastră, oricine nu-l onora cum se cuvine cimitir un delict, după părerea mea.” (p. 8)

În general, Fatou taie legăturile cu neamul, cu lumea senegaleză, se simte bine o vreme trăind singură. Deși este înconjurată de prieteni, se ferește să aibă legături strânse cu cineva. Un baobab ca cel senegalez nu rezistă însă fără să se prindă de sol prin rădăcini puternice, pe malul unei ape.

Romanul are, cum se întâmplă de obicei în proza lui Eric Emmanuel Schmitt, psihologie și umor fin, duioșie și momente dureroase, delicatețe și forță. Întrebările fundamentale sunt ascunse dincolo de linia aproape melodioasă a temei de bază, identitatea. E important de unde vii, ce povești ai ascultat în copilărie, unde mergi ca să te vindeci de tristețe. E important să mergi către izvoare.

Las mai joc alte câteva fragmente:

„Ce reprezintă o frontieră care poate fi trecută plutind pe un trunchi de copac?” (p. 116)

„E o boală a amărăciunii. Doctorii folosesc termenul depresie când cineva e dintr-odată copleșit de tristețe, de pe o zi pe alta, fără ca nimic să fie deosebit în afara; lehamitea apasă, inundă și blochează totul.

—Și cu ce se tratează?

—Cu antidepresive.

—Și funcționează?

—Uite și tu rezultatul.” (p. 19)

„Îmi aminteam că, din zisele lui Mami, la ei în sat acest bărbat înalt și uscat era considerat un luptător de neînvins, un cutezător, un înverșunat, soluția-minune în orice nenorocire. Trebuia să am încredere! Și, mai ales, să nu mă las păcălit de aparențe, de alura lui de băiat jovial, după hainele de dandy african, mai ales în seara aceea, în care, pe lângă pantofii carmin cu bot ascuțit din piele de crocodil, arbora un costum cu vestă galben-canar.

S-a întors liniștit spre mine.

—Cunoști pe cineva care învie morții?

—Nu.

—Ok, mi-a-ntors-o flegmatic, mă duc să caut unul.” (p. 12-13)

„Întors acasă, i-am scris o scrisoare lungă unchiului Bamba, despre al cărui curaj îmi povestise Mami. Copiind adresa pe plic – Strada YF-26, nr. 33, vila ocru cu bougainvillea din fața vânzătorului de metraje, Dakar, Senegal -, am avut senzația că arunc o sticlă într-un ocean întunecat: nu ar fi avut cum ajunge vreodată în vreun port. Spre marea mea surpriză, peste șase zile unchiul Bamba mi-a telefonat. Cu o voce veselă, care nu se potrivea cu situația, m-a salutat, a râs stând cu mine la taclale, a afirmat sus și tare că totul pica bine, fiindcă oricum trebuia să ajungă la Paris. Bizness! Bizness!

Peste încă o săptămână, m-am cunoscut cu unchiul Bamba. Când a aterizat la cafenea, zvelt, elegant, în costum bleumarin în carouri, cu cravată, mănuși, pălărie Borsalino, am presupus, departe de a-mi închipui că despre el era vorba, că e un client care lucra în media.” (p. 48)

Félix și izvorul invizibil de Eric-Emmanuel Schmitt