Încerc să-mi mut gândul de la tema zilei. Am lucrat cu UNHCR acum ceva ani pe tema refugiaților și știu ce drame trăiesc ei. Pe vremea aceea, refugiații din Africa erau cei care veneau în valuri în Europa, după care au urmat valurile de sirieni. Ce se vede acum la televizor sau pe facebook e vârful iceberg-ului. Când vizitezi centrele (statului) pentru refugiați și vezi în ce condiții stau îți piere orice entuziasm. Una dintre femeile refugiate, ucraineană trecută de vârsta optimismului și a aruncatului cu capul în jos, declara că vrea să muncească, atât; să muncească ca să poată trăi. Despre copiii refugiați aș putea să vorbesc zile în șir, mă gândesc la ei și la capacitatea lor de adaptare (e fantastică și peste așteptările oricărui individ obișnuit doar cu ecranele, numai că au nevoie și de un dram de noroc). Îmi tot vin în minte documentarele văzute de-a lungul timpului despre copiii-soldat, cei care nu pot intra în taberele de refugiați organizate de UNHCR, din rațiuni de securitate. Legile după care se ghidează UNHCR și alte organisme internaționale sunt clare, le înțeleg perfect logica și nu le discut aici; despre copiii-soldat ai lui Putin s-a vorbit de-a lungul timpului, semnul evident al unei paranoia scăpată de sub orice control rațional, cum au mai fost și alte semne, ignorate (voit sau nu) de oamenii politici ai lumii internaționale.
Credit foto – Diana Rotaru
Nu sunt deloc detașată de tot ceea ce se întâmplă acum, doar că prefer să nu vorbesc, nu e în firea mea să fac zgomot și nici să mă trezesc dând sfaturi sau lecții de strategie militară. Prefer să-mi țin copila departe de spaimele zilei, chiar dacă ea și-a dat seama că ceva nu e în regulă și chiar dacă m-a întrebat ce e cu războiul ăsta, încerc să-i mut gândul de la asta. Obsesiva ei întrebare „Va fi un al treilea război mondial?” i se trage de la povestea Annei Frank; a citit povestea ei, a văzut minidocumentare, m-a pus să-i cumpăr numărul din National Geographic (în engleză) dedicat ei. Nu e o nepăsătoare și nici inconștientă, doar că mi-e ciudă că trăiește într-o lume în care inocența copilărească e privită ca o slăbiciune care trebuie stârpită din rădăcină.
Credit foto – Diana Rotaru
Cu toate aceste gânduri în minte am plecat ieri spre concertul de la ARCUB. Văzusem două variante ale aceluiași concert, au fost destul de diferite, căci au diferit și locurile în care s-au ținut (ba chiar și țările), dar și formulele de concert. Despre The Unified Voices of Banat am scris aici și aici, ba chiar am luat și un interviu Claudiei van Hasselt. Tocmai de aceea eram curioasă să văd ce se schimbă în formula de concert pentru ARCUB. S-au schimbat intervențiile de la distanță – de această dată, Paula Țurcaș a fost live de la Berlin, iar de la Timișoara a fost Ovidiu Papană. Celebrul colecționar de instrumente muzicale românești i-a stârnit toată atenția Ioanei, căci am fost obligată să-i explic de ce un instrument muzical devine nefuncțional (când și în ce condiții), iar fluierul dublu aproape că a hipnotizat-o. S-au schimbat și o parte dintre muzicieni; au rămas oamenii de bază ai proiectului, Claudia van Hasselt și Amen Feizabadi, și au venit Diana Moș (vioară), Mihai Pintenaru (clarinet și fluier) și Ana Dubyk (a doua voce a serii). Din spatele sălii s-au auzit ca un fel de canvas sonor al serii improvizațiile electronice ale lui Cătălin Crețu, care au completat fie proiecțiile video, fie muzicile celor de pe scenă. O combinație foarte bine gândită de Sabina Ulubeanu și asociația Claudiei van Hasselt & Amen Feizabadi, astfel încât în multe momente am avut senzația că plonjez direct în mijlocul unei adevărate instalații sonore, din care eram aproape sigură că voi ieși transformată. Și așa a și fost. Experiența directului, a contactului direct cu muzicienii, avantajul unei săli cu o acustică foarte bună au transformat momentul într-unul semnificativ și semnificant.
Un proiect născut din pasiunea pentru muzică și din nevoia de a ne înrădăcina. Trăim vremuri când rădăcinile ne sunt tăiate uneori aproape brutal, când prezentul pare a fi singurul timp care merită trăit și când viitorul pare că trebuie trăit, asumat de alții, nu de noi. De aceea susțin necondiționat orice demers în acest sens, fie și măcar pentru că avem nevoie de ancore, de conexiuni (încep să urăsc cuvântul acesta, dar nu e loc aici de explicații) cu ai noștri, cei pierduți într-un spațiu și timp din ce în ce mai ascunse în negură. Sabina Ulubeanu are o cultură muzicală solidă, dublată de o curiozitate care-i dă voie să experimenteze cu sens, iar fiecare nou proiect asumat de ea nu se lasă pus sub semnul superficialității. Așa se explică și caietul de sală, care conține toate datele „tehnice” necesare punerii în contextul corect al demersului artiștilor. Știi ce piese a compus Sabina, unde a intervenit concret Amen sau care este aportul concret al Claudiei.
Credit foto – Diana Rotaru
Țin minte că atunci când am văzut concertul de la Berlin am fost puțin derutată de prezența mesei pe scenă, căci proiecțiile de film se suprapuneau peste ea. O masă la care muzicienii venea din când în când; mâncau câte ceva, beau puțină apă și-și reluau locurile pe scaune. Masa aceea a fost în mijlocul scenei de la ARCUB: o masă cu de toate, o cină obișnuită, din care s-au înfruptat la final și spectatorii. E masa aceea ritualică, care adună în jurul ei pe toți ai casei, în momente de cumpănă (când se mănâncă în tăcere) sau de bucurie (când se aud glasurile vesele ale cântăreților). E masa ca obiect, care pe vremuri stătea în camera cea bună sau în sala mare, acolo unde nu se intra decât de câteva ori pe an și niciodată fără iun ritual bine știut și respectat întocmai. E masa la care se adună toate neamurile, în sensul de toate etniile. Iar Banatul chiar are multe minorități, care au reușit să conviețuiască de-a lungul secolelor și să imprime un specific cultural unic locului. Despre toate acestea au vrut să vorbească lumii Sabina Ulubeanu, Claudia van Hasselt și Amen Feizabadi. Lor li s-au alăturat muzicieni de mare clasă, colecționari și oameni ai locului care fac eforturi să nu se piardă tradițiile.
Am ieșit în stradă și nu ne-am grăbit să plecăm spre casă. Am trecut printre mesele teraselor din Curtea Veche, pline de oameni care păreau că nu știu ce timpuri trăiesc și am încercat să explic cât mai bine cum e cu lemnul pentru diferite instrumente. După care am trecut la păsările de lut care s-au auzit în timpul concertului, așa ne-am adus aminte de mini-colecția pe care o avem – patru păsări de lut, fiecare venită din alt colț de lume. Autograful primit de Ioana de la Claudia (în germană, pentru că așa a vrut Ioana) a fost bonus; a fost dat pe cartea cumpărată înainte de concert și cred că e primul autograf cerut de ea direct de la un muzician. Un concert, o experiență specială care mi-a mutat gândurile (parțial) de la ce se întâmplă acum în Ucraina. Parțial, căci deschiderea serii a fost cu și despre Ucraina, cum era și firesc muzicienii și-au declarat sprijinul pentru ucraineni. În centru erau familii de ucraineni, se plimbau și se vedea că erau în tranzit, încercau să se bucure de ceea ce văd și căutau să înțeleagă ceva din logica arhitectonică a locului. Un concert care m-a făcut să cred că acum chiar e momentul ca armele să tacă.
Claudia van Hasselt, Sabina Ulubeanu, Amen Feizabadi – Credit foto – Diana Rotaru
PS: știu că multora li se pare frivolă orice activitate culturală în astfel de momente, dar mai știu și că Enescu (e primul nume venit în minte) merge pe front ca să le cânte soldaților. Pentru mine și mulți alții, cultura devine mod de supraviețuire în cele mai grele momente. De aceea, le mulțumesc artiștilor pentru ceea ce fac, ori de câte ori am ocazia.
