Lupta mea. Cartea întâi: moartea unui tată, de Karl Ove Knausgård

E clar încă din start că ştii la ce să te aştepţi: în cartea asta, moare un tată. Acum, poate eşti niţel nelămurit, că nu ştii al cui tată, din moment ce se menţionează în titlu că este vorba despre moartea „unui” tată. Aşadar, te gândeşti că, poate, nu este vorba chiar despre cel al autorului. Deși…

Un element fals de suspans, pentru că, intrând în carte, îţi dai seama repede că nu acţiunii îi aparţine intensitatea. Ci trăirilor interioare, reflecţiei. Cumva, ai putea avea o bănuială încă de la prima pagină, când este descrisă o scenă dintre fiu şi tată, dar încă nu e limpede. Focalizarea se mută lent nu atât pe familie, cât pe sine, pe cel care era naratorul – vorbim despre primul din cele şase volume autobiografice Lupta mea – în copilărie, adolescenţă şi, vedem ceva mai târziu, cu nouă ani în urma prezentului narativ.

Fără teama de a vă divulga vreun secret, o să redau un paragraf dinspre mijlocul cărţii, doar pentru că este unul dintre pilonii săi: „Aveam aproape treizeci de ani când am văzut prima dată un corp fără suflare. Era în vara lui 1998, într-o după-amiază de iulie, într-o capelă din Kristiansand. Cel care murise era tatăl meu.” În acest paragraf, dispus aşadar spre mijlocul cărţii, scriitorul precizează pentru prima dată al cui este tatăl mort din titlu. Cum am spus, o miză falsă, o dezvăluire de pseudomister. Nu trebuie să fii cititor de romane poliţiste, ca să te gândeşti din start că tatăl autorului este cel care moare aici. Miza este în altă parte. Dar să vedem în primul rând perspectiva.

Într-un punct nu foarte îndepărtat din naraţiune, găsim data exactă a momentului în care scrie Knausgård: 27 februarie 2008, ora 23.43. Spune că s-a născut în decembrie 1968, deci când scrie are 39 de ani, că e căsătorit a doua oară, cu Linda, şi că are trei copii: Vanja, Heidi şi John. Din acest unghi, pentru Knausgard încep toate interogaţiile. Moştenitorul unei copilării nu tocmai fericite, cu o mamă mai puţin prezentă în viaţa sa decât şi-ar fi dorit băiatul şi cu un tată cu reacţii imprevizibile, Knausgård încearcă să-şi înţeleagă viaţa prin scris. Iar pentru el, scrisul este atât un mijloc, cât şi un fel de a fi. Se foloseşte de el pentru a încerca o imagine de ansamblu asupra lumii:

„Pentru a înţelege lumea, trebuie să te păstrezi la o anumită distanţă de ea. (…) Pe tot parcursul copilăriei şi al adolescenţei ne străduim să stabilim distanţa corectă faţă de lucruri şi fenomene.”

În acelaşi timp, conştient că nu poate altfel, ajunge chiar să-şi deplângă statutul:

„De ce trebuie ca eu să scriu, să mă izolez de lumea asta? De ce trebuie ca eu să scriu şi din cauza asta toate cărucioarele noastre să arate ca şi cum le-am fi găsit la gunoi? Ca eu să ajung la grădiniţă cu ochii tulburi şi cu chipul înţepenit într-o mască grotescă de frustrare? Ca, din aceeaşi cauză, copiii să facă totul aşa cum vor, indiferent de consecinţe?”

Se simte un iresponsabil din cauza scrisului, însă tot scrisul este cel care-i asigură echilibrul interior, care îi potoleşte nevoia de autocunoaştere: „A scrie înseamnă a scoate la lumină ceea ce există din umbrele a ceea ce ştim”. Treptat, el scoate la iveală tarele familiei sale, iubirile sale adolescentine, pasiunea lui pentru rock, flirturile, fugile de-acasă, hipersensibilitatea sa, totul cu o sinceritate atât de crudă încât nu ai cum să nu rămâi uimit. Te gândeşti că ar fi prea de tot ca amintirile lui să fie toate adevărate, ca totul să se fi petrecut exact aşa cum le redă el.

Scriitura lui Knausgård e ca o tăietură cu bisturiul, da, s-a mai spus asta, nu ştiu dacă despre el, în orice caz despre alţii, însă aici vorbim despre o tăietură cu bisturiul urmărită cu încetinitorul. Vezi fiecare milimetru de piele cum se desparte sub lama tăişului de milimetrul de piele vecin şi sângele îngheţat de pe margini, şi carnea crudă de sub piele, dezvăluită milimetru cu milimetru, până la o asimilare acaparantă. Tehnica asta îl asigură pe Knausgård că neobişnuitul din viaţa sa comună reuşeşte să acapareze. Suspansul său stă în modul în care reuşeşte să ţină bisturiul acela drept, fără să tremure, fără să-i alunece mâna, stăpân pe sine şi pe situaţie, în pofida faptului că tot ce narează l-a marcat cumva.

Până la acel paragraf în care mărturieşte că şi-a văzut tatăl mort, cartea trece prin devenirea copilului şi adolescentului, ca pentru a explica reacţiile de după, sensibilitatea deosebită, nevoia de control. În şcoală, micul Karl Ove voia să fie un lider informal: „voiam să fiu unul dintre aceia în jurul cărora se concentrau evenimentele, să fiu invitat la petrecerile lor, să ies cu ei în oraş, să trăiesc viaţa lor”. La joacă, de asemenea, el trebuia să fie liderul, unul deja orientat către un soi de despotism în relaţii, apărut poate din nevoia de protecţie, insuficient acoperită de familie: „Acolo sus eram rege, regele copiilor. Dar puterea mea era limitată. Când apărea cineva de o vârstă cu mine sau cineva care locuia şi mai în vale, nu mai eram regele. Aşa că îmi supravegheam atent supuşii, atunci, ca şi acum”.

După ce îi moare tatăl, toate eforturile sale se concentrează pe cosmetizarea trecutului, însă nu pentru a minţi, ci pentru a arăta că există viaţă decentă şi după un astfel de eveniment trist. El curăţă totul, aruncă sticle peste sticle din locuinţa tatălui său alcoolic, parcă pentru a încerca să dea timpul înapoi, să-şi readucă tatăl într-un orizont îndepărtat, în care lucrurile erau mai aşezate. Face asta şi din teamă, ca nu cumva să se prindă de el, ca un virus, lipsa de cumpătare a tatălui său.

„O, trebuia doar să curăţ, şi atât! Să lustruiesc, să frec, să curăţ şi să şterg. Să văd cum pătrat după pătrat de faianţă devine curat şi străluceşte. Să mă gândesc că tot ceea ce a fost distrus aici avea să fie refăcut. Totul. Totul. Şi că eu nu voi ajunge niciodată şi sub nicio formă în situaţia în care ajunsese el.”

Meticulozitatea cu care se îngrijeşte de tot ce înseamnă înmormântare, curăţenia în casă, legătura cu comunitatea, cu fratele său, Yngve, implicarea sa, amintesc din literatura noastră de „Rădăcina de bucsau”, romanul extraordinar al lui O. Nimigean. Sunt, însă, momente diferite. Zilele de după moarte, la scriitorul norvegian, cele de dinainte, la cel român. Şi parcă şi perspectiva este alta: moartea tatălui, la Knausgård, e un motiv pentru sine de a se privi în oglindă (şi nu pe tată, de unde acel “moartea unui tată” din titlu şi nu, eventual, “moartea tatălui meu”; unui, în sens de oarecare), pe când la Nimigean, parcă boala mamei şi iminenta moarte sunt un pretext pentru reconsiderarea relaţiei dintre cei doi. Contează mai puţin. Importante sunt echilibrul fantastic şi răbdarea cu care este redată parcă fiecare clipă. Nu fără umor, iar acest fapt e poate şi mai umitor. Lipsă de patetism, da. Echilibru şi detaşare, da. Dar umor la un scriitor nordic care vorbeşte despre sine şi despre moartea tatălui său? Da. Sunt nenumărate situaţiile care te fac să zâmbeşti. Doar un exemplu, din timpul unei drumeţii în care scriitorul vede pe cineva citind Femeia şi maimuţa, de Peter Høeg. Remarca sa? „O citisem şi eu o dată: idee bună, execuţie slabă.” Comice sunt şi anumite momente din adolescenţă, însă când ajungi la finalul volumului, ai impresia că ai ascultat destăinuirea unui prieten şi, dacă te mai amuzi, o faci doar în sinea ta, pentru că nu se cade altfel. Se construieşte ceva între tine şi Knausgard prin cartea asta: genul de intimitate visată de orice scriitor.

Editura Litera;