Literatură-conjectură? Roman scris (și) cu Nova Dreamer?

Dacă, de pildă, un Stelian Tănase, Alexandru Ecovoiu sau un Mircea Daneliuc, în cele mai recente cărți ale lor, propun oglindiri oarecum modernist-clasice ale realității (și românești), Cornel Bălan își pune niște mănuși de chirurg-prestidigitator-cineast înrudit cu, vezi și mai jos, deși nu mai dau nume acolo de regizori (în carte sunt aluzii clare la un film precum „Forrest Gump”, p.15, poate și la „Good Will Hunting”, sunt nominalizați Tim Burton, Salvador Dali, Guy Ritchie), vreun Gheorghe Preda de la noi (cel din „Îngerul necesar”, unde apare și o englezoaică, directoare a unei multinaționale în publicitate cu sediul în România, „înrudită” cu un mahăr englez care apare în „Liftul” la un moment dat) sau cu Yorgos Lanthimos, ca să nu ne ducem către un mult mai cunoscut Fellini, ținând cont de onirismul cultivat în condiții speciale într-unul dintre cele mai interesante cărți ale începutului de an.

Desigur, nu se ucide vreun cerb sacru, poate niște câini, nu amintesc aici de „unealta Câinelui”, sic, care sunt dresați să sară de pe acoperișuri, nimeni nu se orbește singur sau pedepsit fiind, ca în „The Lobster”, atmosfera creată m-a trimis către astfel de asociații, care cu siguranță nu se potrivesc întru totul…

Dar când se va trece la… Marea Reconstituire (după modelul celebrului film al lui Lucian Pintilie, film care a avut premiera cu doi ani, iată, înainte de nașterea lui Cornel Bălan), pentru a se înțelege mai bine ceea ce s-a petrecut în obsedantul secol al românilor (obsedantul deceniu este deja prea mic!), de la intrarea Regatului României în cel de-al doilea război mondial până către apropiatul an… 2041, toate mărturiile (și literare) vor trebui adunate, cheile scrierii lor vor trebui găsite ș.a.m.d.

Poate mai aproape ar fi, stilistic, „Liftul”, de „Pereții subțiri” ai Anei Maria Sandu sau de „Interior zero” al Laviniei Braniște, decât de referințele de mai sus, la cele două tinere prozatoare lipsind componenta onirico-quasi-abstractă care apropie romanul lui Cornel Bălan și de Kafka (mai ales în construcția Instituției care îl angajează pe personajul principal, dar și în ceea ce privește Spitalul), pe coperta a IV-a trimițând cititorul direct către autorul „Castelului” și „Procesului”…

Confesiunea scriitorului de pe o clapetă este de ajuns de clară, mai clară decât începutul cronicarului:

„Liftul este un roman care s-a așternut aproape singur pe hârtie în intervalul unui an. Ideea mi-a venit aflând că cei doi colegi cu care lucrez într-un laborator de fiabilitate (facem teste pentru produse Huawei) au primit amândoi câte o mașină de dormit concepută pentru persoanele care suferă de apnee (blocaje respiratorii în timpul somnului). Aparatul costă câteva mii de dolari, dar cheltuiala este rambursată aproape în totalitate de guvern (după ce în prealabil pacienților li se face o polisomnografie, o investigație complexă într-un laborator în care pacienții sunt monitorizați în timp ce dorm). Există o mască făcută la comandă pentru configurația feței tale, un tub cu oxigen, senzori de presiune, un motor silențios care asistă pacientul cu un influx de aer numai atunci când e necesar. Mi s-a părut fantastică opțiunea de a conecta mașina wireless pentru trimiterea datelor de evoluție a somnului către baza de date a doctorului specialist în tulburări de somn. Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă privez intenționat de somn timp de un an, să-mi fac și eu rost de o mașină de dormit și să scriu.“

Din cele mărturisite de către Cornel Bălan multe se regăsesc în carte la propriu, dar magia cărții, care ia cititorul pe sus, cu unul dintre cele trei lifturi importante care apar în carte, într-unul din universurile visului lucid (sunt aluzii clare la un pionier al domeniului, Stephen LaBerge, p.95, par exemple), este alta: aceea a unui bun povestitor, gata primit în universul post-umanului, unde tradiționaliștii (care pot fi foarte diverși, de la dacofili sau dacopați, la izolaționiști religioși asemănători albanezilor lui Enver Hodja sau nord coreenilor, până la tradiționaliști într-un relativ, nu-i așa, sens bun!) probabil vor mai supraviețui, precum comunitățile de Amish în Statele Unite, sau vor (re)veni la putere, prin restricții care vor duce la conflicte despre care nu putem ști ce forme vor avea, dar care ar putea semăna cu ceea ce se întâmplă în „Porci” de Tudor Ganea, cu toate exagerările evidente de acolo, care țin de estetica fantasticului și distopiilor…

„Rătăcirea” naratorului care este și personaj central în curtea Bisericii, de cartier, unde se ducea mama lui, biserică altfel dotată cu difuzoare, jucând mine sweeper, prilejuiește o întâlnire cu un personaj secundar de neuitat (tot sunt și pagini… de coșmar):

„Era un fel de ajutor de preot, dar sub straiele preoțești și patrafir se ghicea un bărbat vânjos, aproape un munte de om, arăta mai degrabă a luptător K1 decât a preot. Se uita amenințător, dar de vorbit vorbise în șoaptă, poate ca să nu interfereze cu predica părintelui Gabriel, care se auzea în continuare…” (p.83)

În difuzoare, evident, vânjosul întrebându-l așa:

„Ce căutați aici? Cum ați intrat? Aveți legitimație?”

Scena este savuroasă, trecând peste conotațiile care pot fi aplicate, gen, ce căutați într-un astfel de roman, cum ați întrat în galeria personajelor literare de neuitat, mai ales dacă te gândești că la un moment dat apare un personaj, paznic, portar, la Instituția misterioasă unde este angajat naratorul, care scrie și el un roman (portarul, nu naratorul!), dar să mă întorc la visul meu de cititor, care intră în pielea naratorului, care răspunde:

«„Dar de ce mă întrebați de legitimație? Eu știam că accesul în biserică e liber tuturor…”

Nu mi-a răspuns imediat. Se uita încruntat spre mobilul din mâna mea, sau mai bine zis spre ecranul luminos, pe care minele continuau să explodeze însoțite de ușoare pocnituri electronice. Mi-am lăsat mobilul să alunece în buzunarul pantalonilor.

„Nu vedeți – nota Bookhub: ce este scris cu italice e din predica care se aude în difuzoare – cum tehnica a ajuns să acționeze în scopuri rele? Să-l facă pe om să nu mai poată dormi, să nu mai poată judeca, să obosească foarte repede? Tehnica are asupra psihicului uman un efect mai periculos decât alcoolul, a devenit un drog și mai periculos. Mulți s-au obișnuit deja să trăiască în confort și ateism: beau, mănâncă și batjocoresc pe binecredincioși.”

„Accesul se face pe bază de legitimaație, iar ca să primiți legitimație trebuie să fiți recomandat de unul dintre enoriași și să plătiți cotizația pe un an înainte.” (…)

„Ce spun ei, necredincioșii? Lasă-i pe proștii ăia să asculte poveștile popești. Spun asta și se hlizesc. Dar nu este așa. La sfârșit, când vor fi mistuiți de flăcările iadului, când vor fi răsuciți în furcile Câinelui, zâmbetul o să li se transforme în urlete și schimonoseli de suferință. Tot ce s-a scris în Scriptură trebuie să se împlinească negreșit! Unul dintre fenomenele premergătoare s-a împlinit. Lumea a juns pe culmea desfrâului și imoralității. Criminalii și hoții au ajuns modelele societății. Femei desfrânate vă sunt arătate ca exemple de succes – în ochiul televizorului numai asta vedeți. Și, iar vă spun, ochiul televizorului și-al computerului, asta încearcă: să vă ia mințile și să vă hipnotizeze. Chiar credeți că nu vă afectează copiii?!”» (p.84-85)

Dar ia să ne imaginăm acum și alte drăcovenii, sic, gen DreamLight ori NovaDreamer, plus telefoanele și alte și altele, precum mai vechi menționatele cipuri, care or să vă ia totul, până și visele, și cărțile, pe care n-o să le mai scrieți voi, poate nici nu o să le mai citiți voi, dar iubirile, dar mai ales copiii, or să vi-i ia și pe ăștia ș.a.m.d. Desigur, nici eu nu sunt alarmist, nici Cornel Bălan, unii oameni reali pot fi, ca și unele personaje, dar scriitorul nu pare să insite pe acestea, la urma urmelor, cartea este și una de iubire, în cheia de lectură de mai sus, nemaiștiind dacă este de bine sau de rău, Eva, tipa de care se îndrăgostește personajul, atât cât este reală și cât este Evă a Paradisului viselor lucide, putând fi încadrată în rândul ispitelor post-umane precum Samantha din „Her” (mai exact doar o voce, a lui Scarlett Johansson, și mai ales o Inteligență artificială) sau Ava din „Ex Machina”, ca să dăm doar două exemple din posibilele iubiri viitoare, dacă nu chiar prezente deja…

Ca să ajung și la titlul de cronică, personajul principal, pasionat de matematică, cam la 27 de ani, oh, în cultura pop atâția morți la 27 de ani!, explică (p.16): „Conjectura este un fel de teoremă care nu poate fi demonstrată. Ca urmare, părerile specialiștilor în domeniu pot fi împărțite și uneori se poate crea o mult-disputată controversă. Unii cred că respectiva conjectură este adevărată, alții, din contră, susțin că opusul enunțului de acolo este cel adevărat.”, cel mai cunoscut exemplu putând fi cel al marii teoreme a lui Fermat… Într-un dialog quasiromanțios cu Eva, o consideră o problemă deschisă (conjectura, nu Eva!): „…rezolvarea unei probleme deschise este visul vieții pentru un matematician necunoscut ca mine. Ar reprezenta același lucru pe care l-ar obține un scriitor cu romanul secolului.” (p.105)

De la aceste premise, „Liftul” este un roman-conjectură (alte definiții, pe net: „CONJECTÚRĂ s. f. simplă supoziție, care nu a primit încă nici o confirmare; ipoteză, presupunere. (< fr. conjecture, lat. coniectura); CONJECTÚRĂ ~i f. livr. 1) Opinie fondată numai pe aparențe; prezumție. 2) rar Restabilire ipotetică a unui text neciteț.”), un roman-deschis, dacă vreți, cu personaje memorabile, precum Gonzo ( „…în fiecare dintre noi e-un pic de gonzo”, p.268), Iosifescu, șeful de la firmă, medicul Crișan, Yoghinul, Vily, șeful englez, părinții naratorului ș.a., un dialog-amintire sau nu numai cu tatăl, personaj obsedant (apare și problema cinstirii părinților!) mai adăugând elemente peentru o eventuală discuție:

„Tata mi-a spus mai demult că viața trebuie privită în față, drept în ochi, așa cum ai privi un câine mare cât un vițel (nota BH: la pagina 250 apare și ceva despre… In doG we trust!) – nu vrei ca el să te simtă slab… Vrei să-l păcălești: sunt mai puternic decât par, lasă-mă să trec!

Dar oare în timp ce-l păcălești pe câine, nu te păcălești și pe tine?

Totuși, câinele este o iluzie care te ajută să treci mai departe…

Nu e oare periculos să te folosești de iluzii, să le cauți, să-ți pierzi timpul alergând după ele, urmărindu-le poate fără rost, în timp ce viața se scurge din tine, ca și un sânge pierdut printr-o rană ce ai crezut-o neglijabilă?

Când te joci cu iluziile trebuie să fii atent la detalii. Până la urmă chiar și vânătorii de iluzii își pot agăța turul pantalonilor într-o fărâmă de realitate.

Te poți agăța de-o conjectură pe jumătate rezolvată? Cât de adâncit sunt în iluzie și cât trebuie să mai înot până la realitate?

Merită realitatea efortul ăsta?” (p.152)

Ironia și satira subtile ale lui Cornel Bălan, firești (firesc inserate, că nu-l cunosc personal pe omul Cornel Bălan!), care te pot duce cu gândul la un sentiment ghanez al ființei istoriei (via Cioran via Iosifescu, p.183-184), contribuie la reușita „experimentului”, moto-ul din Ernesto Sabato pregătind cititorul și el pentru a-și pune romanul-mască fără regrete:

„ Suntem cu toții nebuni în timpul somnului. Dacă am face în timpul zilei ceea ce visăm noaptea, dacă am avea viziunile și delirurile din vise, am fi paranoici și schizofrenici. Am avut întotdeauna impresia că nebunii suferă în starea de veghe ceea ce noi suferim în timpul coșmarurilor. E ca și cum nebunii se află deja în infern. (…) Țipetele lor, vociferările, gesturile, teroarea, conversațiile cu interlocutori invizibili – toate acestea ar putea reprezenta pentru noi nici mai mult, nici mai puțin decât experiența actuală a infernului.”

Dedicația pentru soție limpezește și ea unele aspecte:

„Soției mele, Raluca, pentru care am imaginat aici o fărâmă de univers matematic, o mică recompensă pentru toată realitatea oferită începând din acea vară…”

Deznodământul este… conjectural, cum altfel, confruntarea cu… maanipulatorii dură ( „Cum ai reacționa dacă ți-aș spune că de fapt conjectura este o iluzie? Ce ai zice dacă ai afla că ești un scriitor debutant, cu două povestiri scurte publicate într-un jurnal on-line…”), Nebunia, hipnoza, realitatea, aplicațiile pentru cei interesați de vise lucide, nostalgia după eroii autentici ( „Ne e frică să mai murim eroic, ca pe vremuri!”, p.268), desenele animate (preferate, sic, thriller-urilor psihologice), lifturile, Liftul și ca viață sau vis, Viața-Vis, Visul-Viață, „probleme” vechi, budisto-schopenhauriene-eminesciene, readuse original în actualitate, toate se reunesc, de fapt, post-uman, dat atât de omenește, în întrebarea nepusă în carte direct:

Există?

Și dacă da, poate fi femeie, poate avea ochi căprui?

„Gândul că Eva nu există este un clește care-mi smulge inima.

Merită oare să trăiesc doar pentru conjectură?”

La lifturi poate ne întoarcem cu alt prilej!

Liftul de Cornel Bălan