„Lebedele de pe Fifth Avenue” de Melanie Benjamin

O poveste plină de strălucire, de rafinament, despre luxurianta lume bună a New York-ului de după cel de-al doilea război mondial. Din primele pagini pătrundem în acest univers sclipitor, în care impecabilul este cuvântul care face legea, fie că este vorba de ținută, fie că este vorba de conduită sau de impresia răspândită de unul sau altul dintre personaje celor din jur. Inspirat din fapte reale, romanul Melaniei Benjamin îl are în centru pe celebrul scriitor Truman Capote și pe cele pe care le numea lebedele lui, doamnele din înalta societate newyorkeză, în preajma cărora acesta reușește să se strecoare și să le devină un companion agreabil, prieten, confident. Dintre toate lebedele se remarcă Babe Paley, cea cu care Truman a avut o relație mai specială – nu o poveste de dragoste obișnuită, căci el era homosexual, ci una pe care nici măcar ei nu au știut să și-o explice până în clipa morții, sau poate nici atunci. Truman s-a apropiat de Babe, cea mai frumoasă și mai elegantă dintre lebede, așa cum nimeni nu reușise până atunci, prin felul său de-a fi, alunecos și amuzant, pus mereu pe șotii și pe povestit.

„Ziua de azi era însă altceva. Azi, când au deschis revista Esquire, au descoperit că erau jupuite de vii, cu măruntaiele la vedere și cu sufletele golite, cu toată hidoșenia lor scoasă la lumina zilei. Nu doar a lor, ci a tuturor celor ca ele, din tribul lor, din cercul lor exclusivist, privilegiat, de invidiat. Secrete trădate și vieți distruse de vipera strecurată în cuibul lor, de tâlcuitorul primit între ele.” (pag. 14)

Romanul acesta își propune să ne prezinte culisele acelei lumi inaccesibile, să crape învelișul lucios pe care aceste personaje impresionante l-au clădit în jurul sufletelor lor. Toate aceste frumuseți ce se perindă parcă aievea prin fața cititorului, învăluite în țesături fine și bijuterii enorm de scumpe, par a întruchipa fericirea însăși, viața lor stârnește invidie, vise și visuri. Dar oare totul este atât de impecabil în realitate? Fiecare gest este controlat, nicio apariție nu este lăsată la întâmplare. Babe, spre exemplu, a făcut din construirea imaginii sale o artă, și nici în fața propriului soț nu se înfățișează fără machiaj.

Babe Paley și Truman Capote
Credit foto: pinterest.co.uk

Crescute și educate pentru a deveni partide bune, aceste femei în preajma cărora îl regăsim pe Truman au fost centrul gravitațional al societății newyorkeze în epoca în care s-au bucurat de glorie deplină și au atins punctul maxim al frumuseții. Eticheta era foarte importantă pentru ele, modul în care se îmbrăcau a generat tendințe noi în modă, ca și cum în funcție de ele bătea vântul în New York. Branduri renumite, restaurante selecte, apartamente imense luxos mobilate, baluri sofisticate, cumpărături exclusiviste – iată doar câteva dintre aspectele cărora aceste femei și-au închinat frumusețea. Fericirea interioară, însă, nu ține de munții de bani sau de statutul social. Adevăratele bucurii ale vieții le-au fost la fel de inaccesibile cum oamenilor din păturile inferioare ale societății le sunt inaccesibile extravaganțele pe care lebedele și le permiteau.

„C.Z. a fost prima care a recunoscut că nu știa nimic despre activitatea lui scriitoricească, în afară de faptul că un autor trebuia respectat, ba chiar venerat. Și că, până atunci, ea nu se gândise deloc la Truman ca la un autor, oricât de surprinzător suna. Pentru ea fusese pur și simplu un ornament, o podoabă de pus alături de altele, cineva care să o amuze, căruia să-i dea oarece importanță, dar nu neapărat să-l admire.” (pag. 172)

Apariția lui Truman Capote – True Heart – a adus un strop de culoare în viața lor. Truman le amuza, le înșira tot felul de istorii picante. Ascensiunea acestuia în literatură a însemnat și pentru ele prilej de bucurie. Dar nici viața lui Truman nu era atât de roz pe cât părea. Celebritatea nu a fost cel mai bun lucru care i se întâmplase, iar acest lucru devine tot mai evident. Se îndepărtează ușor de lebedele lui și, după ce atinsese apogeul cu romanul Cu sânge rece, nu reușește o bună bucată de vreme să mai scrie nimic remarcabil. Până ce, în 1975, publică în revista Esquire un fragment din romanul Rugi împlinite, fragment inititulat La Côte Basque 1965 și care scandalizează societatea americană pentru că, prin această povestire, scriitorul își trădează lebedele, femeile care i-au acordat încredere deplină.

„Așadar, în vara aceea de aur, când stătea lungit lângă piscinele prietenilor, când făcea băi de soare pe iahturile lor în Mediterana, ba chiar și în rarele ocazii când nu era acasă decât cu Jack, care tăcea, însă era o prezență agreabilă, pe plaja dintre caselel lor alăturate din Southampton, Truman făcea planuri. Bineînțeles, când nu tăia din ziare cronici ca să le păstreze într-un album, sau când nu dădea vreun interviu, sau când nu se lăsa fotografiat.” (pag. 198)

Romanul lui Melanie Benjamin are complexitate și farmec. Autoarea îmbracă scheletul constituit din faptele reale, reușind să ofere o perspectivă interesantă asupra acestor personaje fascinante. Relația dintre Truman și Babe ocupă un loc aparte în arhitectura romanului, dar, dincolo de ea, dramele individuale se conturează la fel de bine. Poate părea paradoxal că în acel univers parcă destinat fericirii, putem vorbi de drame, de tragedii. Și totuși, acestea nu doar că sunt prezente, dar au și o anumită greutate, tocmai pentru că apar în acest mediu.

Credit foto: pinterest.co.uk

Metafora lebedelor deschide și închide romanul, pecetluind această incursiune în lumea fascinantă a bogăției și a frumuseții. Frumusețe, parcă prea multă frumusețe umple spațiul și nu mai rămâne loc și pentru fericire. E adevărat că personajele au iluzia fericirii și la fel de adevărat este că viața lor, văzută din afară, ne poate părea perfectă. M-am oprit adeseori pe parcursul lecturii pentru a căuta pe internet imagini cu personajele ce se perindă prin paginile cărții, figuri importante ale anilor ’60-’70. Uneori mă pierdeam răsfoind astfel de imagini și articolele aferente, iar atmosfera cărții căpăta contururi și mai clare decât până atunci. Slim Keith, Gloria Guiness, Bill Paley – soțul lui Babe, dar cel mai mult mi-au stârnit curiozitatea Babe și Truman.

Toată lumea bârfea: „Ce se-ntâmplă cu familia Paley și cu Truman?” Pentru că, de azi pe mâine, Truman nu era de găsit numai în lumea lui Babe, o lume invidiată de toți, dar și într-un buzunar de la vreuna dintre vestele ei Givenchy, în poșeta ei de la Hermes, în serviciul ei de ceai Wedgood. Iar Bill Paley, a cărui reținere privitoare la invitații soției lui era bine cunoscută, deși puțin îi păsa lui de asta, părea că nu e deranjat în niciun fel. La drept vorbind, era încântat de apariția lui Truman în viața soției lui, ba chiar și într-a lui. Formau un trio, un trio aparte – cel mai puternic om din lumea televiziunii, cea mai arătoasă femeie din New York și cel mai îndrăgit, cel mai efeminat și cel mai răutăcios dintre răsfățații lumii literare. Truman avea rezervată o cameră în toate casele lor și era invitat permanent în avionul companiei CBS. (pag. 86)

La sfârșit, citind nota autoarei asupra romanului, am regăsit multe dintre ideile ce mi-au trecut prin minte pe parcursul lecturii și cred că am reușit să îl citesc în cheia potrivită. În plus, am devenit interesată de opera lui Truman Capote, despre care nu știam prea multe până acum. Citisem cu ani în urmă Mic dejun la Tiffany, dar prea multe nu-mi amintesc și în mod sigur am parcurs cartea cu prea multă ușurință, așa cum obișnuiam pe atunci să citesc, urmărind doar povestea, fără să deslușesc printre rânduri, fără să am o imagine de ansamblu despre personalitatea autorului fără niciun alt reper în afara acțiunii. Pe mine, cel puțin, Lebedele de pe Fifth Avenue m-a determinat să depășesc granițele textului. Am rămas cu ceva în urma lecturii, ceea ce înseamnă că am citit o carte bună.

Editura: Humanitas Fiction